About

14.Dec.2014
M-am întors acasă. Părinții sunt aproape de șaptezeci de ani, sunt și alte probleme de care habar n-avem cum or să se rezolve. Tocmai când nu știam încotro s-o apuc, m-a găsit un job la firma pe lângă care treceam în fiecare săptămână, cel puțin de două ori.

Am încheiat cu deplasările. Am fost trei săptămâni în State, să-mi cunosc șeful și finețurile lucrului pe care trebuie să-l fac. Mă rog, am încercat, pentru că lumea nu prea a avut vreme pe cat ar fi trebuit. Dar nici nu-mi mai bat capul. Am un job liniștit, de suport pentru restul lumii, când dorm americanii. După opt ore pun pixul la rastel, agăț tastatura-n cui și plec acasă, să-mi văd de viață. Ce rămâne după mine, preiau cei de peste oceanul cel Atlantic. A doua zi o iau de la capăt. Totuși, nu e îndobitocirea pe care am trăit-o în contabilitate. Aici fiecare chestie e o nouă problemă. Parcă aș rezolva rebus toată ziua.

Cumva, mi se pare un capăt de drum, dar mi-am făcut-o cu mâna mea, alegând binele familiei, la schimb cu viața de vagabond. Cine știe când oi mai pune piciorul pe scara avionului??? Presupun că dacă o fi să fie, o s-o fac pe banii mei, plecând în concediu. Ar fi momentul. Anul ăsta am împlinit majoratul în muncă și încă nu am avut un concediu normal. Să-mi mai pun sănătatea la punct și să mă apuc și eu să-mi trăiesc viața.

În sfârșit, rămân la părerea că anul în China a fost cel mai bun din viața mea și cel în care am dat maximul din mine. Plecarea de la italieni a fost mai mult o lecție, dar una pe care mi-am învățat-o. Adică mi-au trebuit niște șuturi în fund ca să înțeleg că nu sunt buricul Pământului. Pentru că ceva de genul ăsta ajunsesem să mă consider.

A fost, a trecut, ce am avut de priceput, am facut-o. Merg mai departe cu amintirea unor baieți faini cu care am tras niște chefuri sălbatice, cum nici în liceu n-am performat. Cine știe când și cum ne-om mai aduna. Nu de alta, da’ mâine urmează ultima beție cu ex-șefu-meu. De anul viitor tipul debutează pe cai mari, în Elveția.

04.Dec.2012
Cum n-am mai făcut nimic interesant în anul care a trecut, rămâne valabil ceea ce cu elan şi pasiune am scris ca primă pagină din blog. Sper să se întâmple ceva care să mă scoată din amorţeală, pentru că simt că-mi pierd minţile. Măcar sfârşitul lumii dac-ar veni, să mai am parte şi eu de oarece acţiune. Dar n-am norocul ăla.

13.Dec.2010
Aşa, Betzy, mi-ai dat de lucru. Mi-ai pus pagină de About şi acum tre’ să prestez. Urăsc fazele astea, da’ aşa îmi trebuie dacă mi-a trebuit blog.

A fost o perioadă când umblam pe la interviuri ca să-mi schimb jobul şi tot timpul era câte unul de la personal care trebuia să-şi găsească treabă pe spatele meu. Mă apuca exasperarea când apărea, inevitabil, întrebarea idioată “unde te vezi peste cinci ani?” Ajunsesem să îmi vină să le spun “Nu ştiu unde o să fiu eu, dar voi sigur o să fiţi în loc cu verdeaţă dacă mai continuaţi.” Da’ ce eram eu? Mama Omida? De unde puteam să ştiu?

Vroiam să-mi schimb un job şi pe urmă să văd pe ce felie îmi găsesc locul. Eram acolo pentru un anumit post pe care ei îl definiseră clar în cerinţe. În niciun caz nu mă bătea în spate să mă apuc să sap sub scaunele şefilor momentului. Merci fain, am fost de vreo două ori şefă şi am terminat într-un mod lamentabil. Nu e de mine şefia.

Sunt vărsător pur-sânge. Eu pun satelitul pe orbită şi, după ce sunt sigură că e acolo unde-i e locul, îi las pe alţii să îl urmărească dacă se învârteşte cum trebuie. Pentru că trimisul lui în spaţiu e arta. Monitorizarea e rutina, ca tot ce e ciclic.

Nu cer decât să fiu lăsată în pace să-mi fac treaba şi pe urmă să plec mai departe. De multe ori mi s-a spus că nu sunt jucător de echipă. Care echipă? Aia care stă sprijinită în toiagul mioritic şi pe urmă îşi infige in fund penele de păun culese de tine? Sau aia ale cărei greşeli trebuie să le repari şi să ţi le asumi pentru că nimeni nu mai vrea să recunoască? Când fac o treabă, în jurul meu e loc pentru toată lumea, dar numai dacă se merge în aceeaşi direcţie. Şi după ce se termină treaba, se merge si la o bere. Asta înseamnă pentru mine echipă.

Mda, hai sa revin la About. M-am născut în 1971 şi vă las pe voi să calculaţi. Că la anul, de exemplu, o să am o altă vârstă şi n-o să mai intru pe aici să actualizez.

Până prin clasa a zecea am ieşit relativ rar din Curtici. După aia am plecat. În Arad, la liceu, în Arad la facultate, în Arad la muncă, pe urmă în Timişoara, la muncă. Şi tot cu munca la purtător am ajuns prin Italia şi apoi în China. Culmea, în tot timpul ăsta, cât am stat în ţară, cu doar scurte perioade, am făcut naveta. Din Curtici, ca să fim bine înţeleşi. Sunt cu buletin de Curtici, dar, exceptând foştii dascăli şi colegi de clasă, plus câteva cunoştinţe şi rude, mai departe de colţul străzii nu mai cunosc curticenii.

Cumva e normal, când vin seara acasă, stau câteva ore la poveşti cu părinţii (să mi-i ţină Dumnezeu ani mulţi şi sănătoşi) şi dimineaţa o iau de la capăt, pe drum. Totuşi, pentru mine ACASĂ înseamnă casa părintească din Curtici şi e o noţiune bine ferecată în sufletul meu. Dacă o fi să mă mut şi asta se va întâmpla la un moment dat, pentru că statul prin străinătăţuri nu o să dureze la infinit şi serviciul mi-e în Timişoara, locul unde voi pleca va fi o casă, nu acasă.

În altă ordine de idei, stând şi privind în urmă, am făcut o grămadă de chestii, tot timpul pregătindu-mă pentru ceva şi ajungând să fac altceva. De exemplu… pe vremea când eram pe terminate cu gimnaziul, la modă fiind Liceul Sanitar, ai mei mă vedeau acolo, admisă pe rampa de lansare spre medicină. Probabil i-am indus în eroare cu faptul că eram în trupa de Sanitari Pricepuţi şi dădeam dovadă de oarece entuziasm faţă de ce se întâmpla acolo. Bieţii de ei, nu şi-au dat seama că entuziasmul de fapt era rezultatul faptului că îmi găsisem un mod de a chiuli de la şcoală fără să-mi scol profii în cap.

Eu am vrut să mă fac pădurar, dar ai mei m-au convins să renunţ la idee, pentru că singurul liceu de silvicultură la momentul respectiv era la Timişoara şi nu erau pregătiţi, cel mai mult sufleteşte, bănui, de aşa ceva. Păcat, pentru că la Sanitar am picat a doua sub linie. Am ajuns să fac prima treaptă la Curtici, la mecanică. Culmea, că mi-a şi plăcut. Am continuat tot cu mecanică, la actualul Maniu. Cei patru ani de liceu, dar mai ales treapta a doua au fost cei mai faini din viaţa mea. Şi acum, la douăzecişiunu de ani de când am terminat, continuăm să ne mai întâlnim din când în când în câte o seară, care cum putem. Am fost un asemenea hal de gaşcă, încât prin clasa a douăsprezecea ajunsesem să ne exasperăm părinţii cu chefurile ce le ţineam sâmbâtă de sâmbătă. Cine să mai înveţe pentru intrat la facultate??? La terminarea liceului am dat admitere doar ca să fac experienţă, având programat să prind şi eu un loc la chimie, la Cluj, abia în anul următor.

Şi a venit revoluţia. Şi a trecut revoluţia, a venit democraţia şi am auzit de Marketing la Arad, care la momentul respectiv mi s-a părut extra-super-occidental. Mai necomunist de atâta nu se mai putea. Ai mei au încercat să mă convingă să mai merg la Cluj la admitere, dar la mine de mai bine de jumate de an se adunase praful pe manualele de chimie. Era cât pe ce să le reuşească pentru că la un moment dat s-a prelungit perioada de înscriere şi nu aş mai fi avut niciun motiv să îi refuz, după ce la prima fază reuşisem, nu mai ştiu cum, să mă eschivez. Norocul meu a fost că m-am prins de figură înaintea lor şi am fugit la o prietenă, la Budapesta. Acolo nu au putut lua legătura cu mine să îmi comunice ceea ce eu deja ştiam. Da, copii, pe vremea aia era greu să vorbeşti dincolo de graniţă. La poştă, la Curtici, era o tanti care trebuia să bage un contact într-o mufă ca tu să poţi să suni la un alt număr de telefon. Calculatorul era doar pentru iniţiaţi din ăia cu fund de sticlă de sifon la ochelari. Chiar, ştiţi ce e aia sticlă de sifon? Acum îmi dau seama cât de tare au evoluat lucrurile în douăzeci de ani…

Târziu, în toamnă, chiar spre iarnă, în ’90 am debutat şi eu la Marketing. Cu ce m-am ales de acolo? Păi cam cu astea: am priceput despre conta că e un fel de gramatică a economiei, că e foarte logică şi exactă, dar că munca de contabil e mama repetării aceloraşi gesturi, zi de zi, lună de lună, an de an. Şi am decis că eu n-o să fac asta niciodată în viaţă. M-am mai ales din anul II cu un curs de introducere în bazele de date, unde efectiv am învăţat meserie de la dom’ profesor Bătăneanţ, Dumnezeu să-l odihnească în pace. Şi cam atât.

Ceva marketing am învăţat abia când a fost să îmi dau licenţa, la Cluj. Poate pentru că atunci am pus şi eu mâna pe nişte cursuri adevărate. Oricum, singura dată când m-am folosit de el, după facultate, a fost când i-am făcut unei fete lucrarea de diplomă. Culmea, a luat notă mai mare decât mine la licenţă, în acelaşi Cluj.

Între terminarea facultăţii şi licenţă am încercat să mă fac patroană, ca să pun în practică cele neînvăţate în facultate. Am închiriat cu maică-mea fostul depozit de combustibil dar afacerea nu a durat prea mult. Sunt câteva chestii de povestit despre momentul ăsta, dar prea m-aş lungi. O s-o fac altă dată. Cert e că aici am învăţat pe viu ce înseamnă contabilitatea adevărată.

Nu am avut bani de o contabilă şi am zis că mă sacrific eu, că tot am pomenit-o mai sus ca şi mare cucerire în facultate. M-am dus la un magazin de birotică şi i-am cerut vânzătoarei să îmi dea toate formularele necesare unei firme. Am ajuns acasă cam cu un geamantan de chestii legate în topuri, m-am aşezat pe covor, le-am răspândit în jurul meu şi mi-am zis ceva de genul “cu astea ce mama dracului fac, că n-am auzit în viaţa mea de ele”. Şi atunci m-am dus la o contabilă care avea şcoala vieţii şi de la care don’şoara economistă a învăţat meserie.

A trecut şi licenţa, au cam trecut şi banii din firmă, ba în buzunarele minerilor, care puneau de o grevă şi nu ne mai veneau cărbunii cu săptămânile, ba în ale CFR-ului care se găsise mare proprietar pe terenul unde aveam noi depozitul, de ne-a calculat retroactiv nu ştiu ce taxe de înmagazinare. Aşa că m-am angajat unde am găsit şi eu prima ofertă. A fost să fie la Vagoane, la … ta-naaaa… Exact, la contabilitate. Am început să îmi caut alt job din a doua lună, dar mi-a ieşit plecarea abia după şapte ani. Probabil a trebuit să învăţ cum e să pui osul la treabă. Că dacă nu iese balanţa, îi ies contabilului ochii din cap, căutând printre cifre.

În fine, am reuşit să îmi schimb nu numai locul de muncă, ci şi meseria. Am plecat de la Vagoane la un pui de-al lui Contor Zenner (Contor Group, pe model nou), un fel de departament de informatică. Norocul meu a fost că, încă la Vagoane fiind, am făcut un curs de baze de date la Universitate, la Timişoara. L-am început la plezneală şi numai ca să rup ritmul tâmpit din contabilitate. Simţeam că mă sufoc şi trebuia să fac ceva ca să iau o gură de aer. Aşa a fost să fie. Multe în viaţă le-am făcut din instinct şi s-au dovedit cu sens în câţiva ani. Se pare că BigGuyInTheSky mă iubeşte şi, din când în când, mă mai reaşează pe traiectorie.

Acolo am stat trei ani. Au fost şi faze faine şi nasol de nasoale. Când nu s-a mai putut nici acolo am început să-mi caut de lucru, pe principiul că never-ever înapoi în contabilitate. Din păcate Aradul cam e un oraş amorţit, aşa că a fost să fie să ajung în Timişoara, la o firmă italienească. Şi în aceeaşi nebunie care mă caracterizează, actele sunt la Sânnicolau Mare, biroul în Timişoara, eu fac navetă între Italia şi China. Când intră câte un prieten în vorbă pe mess, nu mă întreabă prima dată “ce mai faci”, ci “pe unde mai eşti”.

În şapte ani, cât am fost la Vagoane nu am avut niciodată concediu. Cât am fost în Italia, vreo doi ani, parcă am ţinut-o tot într-un concediu. Italienii nu se prea spetesc în muncă, iar eu trebuia să bat pas de defilare în ritmul lor. Vorba bancului cu vacile. Eşti firmă italiană şi ai două vaci. Nu ştii unde sunt. Mergi în pauză de cafea. Am reuşit să văd cam tot nord-estul Italiei şi am coborât până la Florenţa.

După aia am plecat în China şi aici s-a coborât cătănia din pod. În sensul că ne-am apucat să punem la punct fabrica făcută vraişte de cei de dinainte. Şi de un an tragem şi tragem şi când zicem că ajungem la liman îi vine cuiva altă idee şi o luăm de la capăt. Dar vremea trece, banul merge. Noi să fim sănătoşi, că aici n-are cine-ţi purta de grijă.

Mă bătea gândul de ceva vreme să mă apuc de blogăreală pentru că de vreo trei ani scriu pe un forum şi ziceam că ar fi momentul să trec la lucruri mai diversificate. Sunt de-a dreptul fericită că am putut să deschid blogul ăsta pe un site al curticenilor şi aşa să devin şi eu i-curticeancă, să mai cunosc lumea din locul unde am băut prima dată apă.

Nu promit, că aici e un ritm nebun, dar o să încerc să mă ţin de standardul impus de Betzy, adică măcar o postare pe săptămână. Şi o să încerc s-o fac aşa cum trebuie, să nu fie doar o chestie pe care am bifat-o pentru că aşa zice la regulament.

Actualizare, 14.08.2011

Văd că lumea care mă descoperă acum mai dă cu ochiul pe pagina asta, aşa că mă simt datoare să adaug nouţăţi. Care de fapt sunt vechituri pentru cei ce citesc regulat.

Am plecat de la italieni la greci. Tot în Timişoara, adică dincolo de ea. Nu mai ţine figura cu naveta, probabil că o să stau ceva mai mult prin ţară. Părinţii mei sunt în culmea fericirii, eu trebuie să mă adaptez la noua realitate. După ce te obişnuieşti să fii vagabond, nu prea îţi vine să stai într-un loc. Cam ca şi cum ai lega un maidanez în lanţ. Poţi să-i tot dai tu chapi şi pedigree, că tot îl loveşte nostalgia libertăţii.

Dar cred că am depăşit perioada de sevraj. Am schimbat deja proprietarul, sunt la a doua chirie, pot să consider că nu mai sunt boboacă în domeniu.

Ideea e că jobul ăsta a venit exact când aveam nevoie de el. La fostul nu mai îmi găseam locul, am mai avut nişte show-uri legate de bani cu italienii, urmau şi deplasările să scadă, ori pe banii mărunţi ce îi luam salariu de la ei, asta ar fi însemnat faliment, după ce aş fi scăzut naveta sau chiria.

S-a întâmplat într-o dimineaţă turbată de februarie să văd pe BestJobs un anunţ, am trimis CV-ul şi a doua zi m-au chemat la interviu. Asta mi-a dat aripi şi vreo câteva luni am trăit plutind pe nori şi ceea ce îmi dădea portanţă era gândul că “uite cât de fantastică sunt”. Au urmat două interviuri. Unul la firma de recrutare şi unul la firma angajatoare şi iar am crezut că i-am rupt cu calităţile mele, mai ales că nu am cerut tocmai puţin iar ei nu au comentat la sumă.

După ce am debutat la ei mi-am dat seama ce înseamnă norocul prostului de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Acu, dacă oi fi şi omul potrivit, doar viitorul o poate spune.

Dar cum stau treburile. La Vagoane am fost key-user la implementarea unui soft pe nume BPCS. La jobul următor o vreme am fost şef de proiect la adaptarea unui alt soft din acelaşi domeniu, INFOR. De lucrat, am lucrat pe baze de date de la Oracle. Când am fost la interviu, la un moment dat mi-au zis să le descriu un proiect de care m-am ocupat. Şi, în loc să mă bat cu pumnii în piept despre acrobaţiile ce le-am făcut în China în conta sau producţie, mie mi s-a pus pata să le povestesc de service, care a fost copilul meu de suflet în toată perioada cât am stat la italieni. Poate şi pentru că tot timpul m-am înţeles foarte fain cu oamenii de service. Sunt genul care se lovesc de tot felul de probleme ieşite din tiparele procedurilor, trebuie să acţioneze pe moment şi trebuie, nu contează cum, să lase maşina funcţionând în urma lor. Adică exact cam cum îmi place mie.

La interviu mi s-a spus că firma lucrează pe BAAN, adică pe un alt soft pe care ar trebui să îl învăţ. Pe urmă am aflat că versiunea ce au pus-o în ultimul an se numeşte LN. Şi m-am pus să caut pe net referinţe.

Între timp atâta s-au tot cumpărat firmele de soft unele pe altele că şi englezescul BPCS şi nemţescul INFOR şi olandezul BAAN au ajuns toate în curtea unor americani. LN-ul e o versiune de INFOR, dar atât de diferită de ce am mânărit eu în urmă cu şase-şapte ani, încât e un mister total pentru mine.

Dar m-am ales cu modulul de service. Că din februarie le plecase omul şi nu mai aveau păstor la turma respectivă.

Lucrurile merg mult mai încet decât m-am aşteptat. Nici nu am avut parte decât de un training de vreo 2 zile, dar nasul meu de vulpe bătrână n-o să mă trădeze el tocmai acuma. O să ies eu cumva la liman.

13 Comments

  1. Mi se parea mie ca se intampla ceva 🙂 dupa cautarile care apareau. Deci nu m-am inselat.

    O postare pe saptamana (crede-ma) e prea putin. Poate una pe zi si chiar si asa nu prea e ok. Altfel poti scrie intr-un “caiet de teza” cu aceleasi rezultate.

    Nu ma gindesc ca vrei sa ai audienta pentru ca nu asta e ideea. Insa un pic de ecou nu strica. Curtici-Arad si Cluj. Interesant.
    Bafta multa si nu ma refer la “zacurtici” (si aici ca tot e gratis 😉 ).

    sergiu

    • Uau, asta da, onoare. Chiar primul comment sa fie de la tine. Nu ma asteptam la asa ceva. Raman datoare 😉

      PS. Vezi ca China Briefing au publicat niste cifre interesante. Poate le-ai mai gasit si prin alte parti.

      • Ehhh, am si eu o datorie morala. Tu ai fost printre primii care au comentat la mine asa ca era cazul sa fiu harnic.

        Plus ca au fost semne evidente ca se intimpla ceva, deci nu e ca si cum m-as fi dat peste cap. Eu cred ca o sa fie o experienta interesanta pentru tine. Partea proasta (cred eu) e ca o sa-ti manince mult timp, dar nu se moare din asa ceva.

        • Păi când eşti singurel prin hotel şi ţi-ai terminat de citit cărţile din valiză şi din laptop, noaptea cam ai timp. Că privitul la CCTV nu pare a fi o alternativă încântătoare. Totul e să nu fii rupt după o zi de galere.

          Iar în România… acolo se aşteaptă mult să te ajungă lucrul din urmă. Om trăi şi om vedea.

  2. Cred ca e pentru prima oara cand citesc o descriere cap coada.Genial.Sa vedem ce urmeaza.

    • Vrei să spui cap coadă de… peşte. Că va urma cu ce mi se va mai întâmpla. După cum o să vedeţi pe parcurs, nu stau prea potolită.

      Când am terminat descrierea şi am citit-o, prima impresie a fost “băi, asta a ieşit de parcă m-ar fi lăudat popa lângă copârşeu”. Dar reacţia generată de commentul tău mi-a dat o altă perspectivă. Merci pentru impresii.

  3. Cred ca e cea mai tare prezentare pe care am citit-o pe vreun blog. Cand ajungi in Vietnam, da un buzz si ne dam cu coparseul pe Mekong. Cu drag.

  4. am uitat ghilimelele, evident :))

  5. Apropos de economia mondială, pe ăsta îl știi?
    http://www.youtube.com/watch?v=WJHyFTRJrxQ&feature=g-user-u

  6. Salutari Teo ,interesant blog ma bucur sa vad ca esti aceeași ca si in urma cu multi ani,apropo oare cind au trecut?

  7. Cautam reteta de post cu leurda si uite de ce minunatie am dat! Soarta 😀 Facebook ai?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud