耶稣基督 – Yēsū Jīdū

Vă sună cunoscut? Aşa se spune Iisus Cristos în chineză. Când ajung să stau mai mult undeva, îmi place să cunosc viaţa locului sub toate aspectele şi, fiţi siguri, am parte de tot felul de surprize. De exemplu, în Hangzhou am găsit o comunitate mare de creştini printre chinezi. Mă rog, mare pentru mine. Dacă stau să îi raportez la cele opt milioane de suflete ale oraşului, sunt o picătură într-un ocean. Tot aşa, vârându-mi nasul peste tot, într-un sat de munte din Italia am găsit o cumunitate de italieni ortodocşi. Poate o să am ocazia să scriu şi despre cei din urmă. Acum vreau să mă concentrez asupra chinezilor. În ghidurile de prezentare a oraşului sunt două biserici creştine. Prima e catedrala construită în 1661 de iezuitul Martino Martini. Deşi înaintea ei au mai fost alte două biserici romano-catolice, acestea nu s-au păstrat. În catedrală se ţin slujbele normale … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – ziua a II-a

Dimineaţa nu a mai venit nimeni cu tava la cameră, dar nici eu nu am mai cerut. M-am multumit cu o sticlă de Nutriexpress, luată din holul hotelului. Asta e un amestec pasteurizat de lapte, zahăr, minerale şi arome de fructe. Cu o jumătate de litru rezişti jumătate de zi, fără altă mâncare. M-au săltat de la hotel pe acelaşi principiu ca şi cu o zi înainte. Deja îmi luasem gândul de la ghidul personal, acceptasem ideea că mi-am luat ţeapă, aşa că m-am integrat în gaşca respectivă şi am pornit la drum. Culmea, din nu ştiu câte microbuze a avut firma de turism – multe presupun, pentru că tot timpul am oprit în parcări dedicate -am avut aceeaşi maşină şi de data asta. Cum încă era prea de dimineaţă ca să intrăm în Oraşul Interzis, Michel, ghidul din ziua aceea, ne-a dus pe străduţele de mahala care erau în … Citește mai departe…

Feerie veneţiană

În prima delegaţie în Italia am întrebat colegii mai vechi ce se poate face în weekend. Răspunsul a fost “Începeţi şi voi, ca tot omul, cu Veneţia”. Când deja am devenit italienari cu experienţă am dat şi noi acelaşi sfat celor care au venit după noi. Dacă suntem invitaţi să îi însoţim, invariabil răspunsul e “a… păi la Veneţia noi mai mergem când chiar nu avem ce face” După părerea mea, în Veneţia oricând ai ce face. Oricât de mică e aşezarea, tot mai găseşti un cotlon peste care nu ai dat niciodată, în trecut. Tot mai reuşeşti să te pierzi pe câte o străduţă. Azi vă invit să ascultaţi şi ceva muzică veneţiană. E vorba de Rondo Veneziano, o formaţie de cameră ce îmbină muzica barocă cu instrumente moderne. Iar fotografiile sunt de acum doi ani, din prima zi a carnavalului, când am ieşit la vânat măşti. Plus nişte … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – ziua I-a

De dimineaţă, nemaifiind sub zero în cameră, am avut şi eu curaj să fac duşul peste care sărisem de cu seară. Până la ora şapte, când trebuia să fie prinţesa servită la cameră, deja totul era lună şi bec, iar eu pregătită să dau piept cu istoria milenară a Beijingului. La şapte şi zece nu era nici urmă de mic dejun. Aşişderea la şapte şi douăzeci, iar la opt urma să vină ghida. Am sunat la recepţie şi, după ce am mai fost redirectată de vreo două ori până la cineva care la ora aia înţelegea engleză, în zece minute mi-a bătut altcineva la uşă. Am primit o tavă cu următoarele chestii: – un pahar de plastic cu cafea, care cred că avea culoare pentru că îşi spălaseră în ea cârpele de şters vase, – două felii de cozonac, – două ouă-ochiuri, arse în untură şi trântite peste feliile de … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – Ajunul

Exact acum un an, mai pe seară. Mi-am adus Moş Crăciun o excursie la Beijing. Daca tot urma sa fiu singură prin zonă, cu italienii plecaţi la ei, în Cizmă, ar fi fost culmea să nu profit de zilele de sărbătoare şi să nu văd ceva deosebit. Mi-aş fi dorit să fie Hong Kong, despre care auzisem tot felul de poveşti, rămăsesem cu nostalgia vremurilor când am citit Tai Pan şi Nobila Casă, dar nu aveam viza decât cu o intrare în China, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu Mainland, cum se zice pe zonă. Văzusem pe net că sunt firme care fac excursii prin fiecare oraş turistic, unele cu ghid personal, maşină pentru toată ziua, etc. Am dat în aeroport de una de genul ăsta. De stat, ca să fim bine înţeleşi. Aşa că tipa de acolo, în mod normal, nu ar fi avut niciun avantaj să … Citește mai departe…

DT, 23.12.2010

Unii, prin comentarii, mi-au lăsat vorbă că ar vrea să ne întâlnim. La fel vreau şi eu. Hai s-o facem azi, la 7 seara, la DT. Zice Betzy să vedem şi un film, la alegerea mea. Eu o să vin cu mai multe, care îmi plac, iar ce o să vedem o să fie la alegerea voastră: Snow Cake – o poveste dulce-amară cu nişte oameni puţin mai diferiţi. Restul e tăcere – cel mai bun film românesc pe care l-am văzut până acum Două filme a căror acţiune are loc in Shanghai, în al doilea război mondial Shanghai Imperiul Soarelui Vânătorii de zmeie – un film dureros despre drama unor afgani Copiii din Huang Shi – povestea unui jurnalist englez care salvează nişte orfani chinezi în timpul ocupaţiei japoneze Filmele nu sunt tocmai uşor de digerat. Te mai pun si la gandit. De partea digestiva o să mă ocup … Citește mai departe…

De suflet

Avionul pleacă din Shanghai aproape de miezul nopţii şi de obicei ajung la aeroport direct de la birou, după alte două ore în maşină. Ca atare prezint o stare uşor vegetală în momentul îmbarcării. Tot ce mai pot face e să arunc cu privirea către un film uşor, întru relaxarea muşchiului gânditor şi pe urmă să trec la somnic dulce care se întinde cam până când vine vremea să sărim pârleazul Uralilor, în Europa. De data asta n-am mai avut nervi de niciunul dintre filmele de la Lufthansa. În ultimul timp mi-am cam ieşit din mână la statul cu ochii în tembelizor şi de când am renunţat la el, parcă gândesc ceva mai mult şi cu ideile mele. Oare nu cumva prea mult? Pentru că şi decizia de a mă apuca de blogăreală am luat-o într-un moment din ăsta, de supra-sarcină de gândire. A se citi minte înfierbântată. Şi de … Citește mai departe…

Sara, pe Bund, buciumul…

IMG_7017

Nu, nu e niciun bucium. Sunt sirenele vapoarelor care alunecă alene pe Huangpu, împinse de motoare ce torc a motan satisfăcut.

Bund-ul e zona de sânge albastru a Shanghaiului, locul unde până la cel de-al doilea război mondial s-au făcut şi desfăcut cele mai mari afaceri ale Chinei, locul unde dădeai de cele mai importante bănci englezeşti, americane sau franceze, de cluburi şi hoteluri internaţionale. Chiar şi Comisia Opiumului şi-a avut sediul pe strada ce porneşte din Bund. Pe Nanjing Road, care acum e una dintre cele mai puternice artere de shopping din lume. La început a fost fieful englezilor şi al americanilor. Pe urmă au venit nemţii, olandezii şi restul. Francezii şi-au rezervat o concesiune ceva mai la est.





Dacă stai cu spatele la râu, pe malul înălţat pe kilometri buni şi eşti aşezat în poziţia strategică în care să nu vezi şoseaua de sub tine, cu ale ei maşini de ultimă generaţie, te poţi transpune cu uşurinţă în atmosfera Shanghaiului cosmopolit din perioada interbelică. Încă mai poţi simţi puterea ce iradiază din clădirile masive, de început de secol XX şi, cu doar un strop de efort de imaginaţie, poţi să-ţi închipui că prin dreptul tău trec Rolls-uri negre din anii ’30, strecurându-se printre ricşe trase de chinezi bătrâni.

Din păcate, acel spirit s-a spulberat o dată sub tăvălugul ocupaţiei japoneze din al doilea război mondial, iar a doua oare, în urma dezastrului comunist. Iar ce a mai rămas, acum se diluează în invazia de oameni din toate colţurile Chinei pe care supra-dezvoltarea economică a Estului îi atrage ca un magnet.

E un fenomen pe care îl întâlneşti peste tot. Globalizarea nu distruge numai gospodăria tradiţională a ţăranului nostru din Apuseni. Pe la mijlocul lui mai am fost in Expoziţia Universală. Acolo, târziu în noapte, oprindu-mă să-mi trag sufletul, am stat la taclale cu două shanghaieze care băteau pe la şaizeci de ani şi care mi s-au plâns că nu mai e ce a fost odată, că valorile s-au schimbat odată cu oamenii şi că romantismul Shanghaiului e de domeniul trecutului. Peste mirarea de a da peste două chinezoaice aflate la începutul vârstei a treia, vorbitoare de engleză, s-a suprapus senzaţia de deja-vu. Cu aproximativ doi ani în urmă am auzit cam acelaşi discurs din gura unor italieni, înainte de a merge să vizitez Bologna. Mi-au spus că Bologna nu se vizitează. Ea se trăieşte. Nu e destul că mergi să te plimbi prin oraş. Trebuie să stai cel puţin câteva săptămâni acolo, pentru că spiritul Bologniei constă în oamenii ei, cu care trebuie intri în contact. Numai că… acel spirit e pe cale de dispariţie, iar Bologna nu mai e ce a fost odată. Tocmai pentru că oamenii care o făceau deosebită au dispărut, fiind înlocuiţi de ne-bolognezi şi mai ales de imigranţi.
Citește mai departe…

复制 /粘贴, Copy/Paste, pe înţelesul nostru

Mi se plângea Răzvan, într-un comentariu pe zăcurtici, de faptul că ai mei chinezi copiază tot ce prind: electronice, telefoane, haine, chiar şi Rolls Roice-uri. Iar eu pot plusa miza, mergând chiar şi până la utilajele industriale. Firma la care lucrez face maşini şi matriţe pentru recipiente de plastic, celebrele PET-uri. Prin aprilie a fost la Shanghai un târg al producătorilor de plasticuri şi al colateralilor. Au avut şi ai noştri stand şi au luat cunoştinţă de existenţa concurenţei chinezeşti. Povestea la un moment dat şeful de la service că din depărtare i s-a părut că vede undeva una dintre maşinile noastre. Când s-a apropiat de ea şi a vâzut-o din alt unghi, era leit a unei alte firme de renume în domeniu. Iar cabina era copie a unei alteia. Producătorul no-name a avut tupeul să se prezinte cu ea la un târg cel puţin naţional, dacă nu inter. Nu … Citește mai departe…

hot pot, mama lu’ ardeiu’ iute

Am fost azi la cină cu gaşca de la financiar, într-un restaurant care e parte a unui lanţ destul de prezent în Hangzhou. E şi lângă hotel unul, am fost de trei ori şi nu mi-a plăcut niciodată. Prima dată a fost acum trei ani, la prima mea sosire în China. Era chiar în duminica de dinaintea plecării acasă, am fost singură şi nu am mai avut chef să merg nicăieri. Nici nu prea mă descurcam pentru că tot timpul avusesem o fătucă ce mă trecea strada. Şi când zic asta cu trecutul străzii, o spun cât se poate de serios. Înainte să vin, toţi m-au speriat că te calcă pe trecerea de pietoni şi pleacă mai departe. Până în primul weekend nici nu am ieşit din hotel, pe urmă am fost tot cu Zhang Min după mine. Şi se îngrijea tipa ca o cloşcă de puii ei. Imaginaţi-vă scena … Citește mai departe…

Elegie

Ninge în China ca într-o poezie rusească. Sâmbătă erau douăzeci de grade, cu nelipsita ceaţă, duminică erau cinci, cu ploaie. Aşa vine iarna aici. Te culci în tricou şi te trezeşti în cizme. Anul ăsta s-au jucat vreo săptămână de-a v-aţi ascunselea. Nu ştiu care dintre ele nu era hotărâtă: toamna să plece sau iarna să vină. Anul trecut, însă, a mers pe tiparul clasic. Venisem pentru două săptămâni, în noiembrie, doar ca să vedem cum stau treburile. De stat, am stat eu încă două săptămâni, că treburile o luaseră nasol la vale, de trebuiau oprite. Aveam la mine haine de vară şi o bluză de trening, sandale şi o pereche de pantofi. Şi mai bine de o săptămână am purtat respectiva uniformă. Atunci m-au învăţat chinezii că răceala se scoate cu apă caldă. Nu e neapărat să-i dai cu muşeţeluri şi alte alea. Bea doar apă caldă şi treci … Citește mai departe…

La drum

Orice început e greu, zice românul. Orice drum lung începe cu primul pas, zice chinezul. Am scris o grămadă la pagina de prezentare personală şi deja e trecut de miezul nopţii, iar mâine – la muncă. Puţin probabil ca generaţia “Internet” a Curticiului să mă cunoască. Adevărul e că nici eu nu o cunosc. Dacă cineva dintre cei în jur de patruzeci de ani citesc postul ăsta, sper să îşi reamintească de mine. Prin şcoală mi se spunea Dora. Plecând la liceu, la Arad, colegii mi-au zis Teo. Teodora e una şi aceeaşi persoană şi cu Teo şi cu Dora. Încerc să fac aici un capăt de pod pe care să îl trecem împreună. Pe moment vă pun nişte poze din locul unde sunt acum: Hangzhou, China. Pentru o mai bună poziţionare, pentru că vorbim de imensa Chină, sunt in estul ei, la vreo două sute de kilometri de Shanghai. … Citește mai departe…