teodora în chineză

Începe să devină interesantă blogăreala. Mai vezi şi ce caută lumea pe internet. De exemplu, cineva a ajuns aici căutând “teodora in chineza”. A parcurs două pagini în douăzeci de secunde şi a fugit. Dar noroc cu ea (el?). În felul ăsta mi-am amintit cum mă cheamă. Prin toamnă le-am zis chinezilor că deja sunt de aproape un an printre ei şi consider că aş merita şi eu un nume chinezesc, pentru că ei, mai toţi, au unul european. Normal că nu am crezut că o să se întâmple ca în banc, să arunce unul ligheanul pe scări. Dar nici nu mi-am putut închipui că un birou întreg o s-o ţină într-o şedinţă toată ziua. Se pare că asta cu alesul numelui la chinezi e treabă foarte laborioasă. Deşi trebuia să fie o chestie la mişto, abia după lungi deliberări despre cum ar putea suna numele meu românesc în chineză … Citește mai departe…

Relaţiile culinare româno-chineze I

Când cu aventura mea cu salata de vinete, de a copiat-o bucătarul chinez, m-am lăudat cu ce am de gând să fac şi celor din biroul unde eram în momentul respectiv. Nu mai ştiu care, că sunt pasăre călătoare şi-mi mut cuibul la cei cu care am de lucru. Măi, şi am văzut o oarecare lucire în ochii de cărbune ai chinezilor, aşa că nu m-a lăsat sufletul să fac numai pentru italieni. Am peste drum de hotel o piaţă unde toate sunt proaspete şi mult mai ieftine decât în supermarket, aşa că am luat o plasă de vinete şi vreo două kilograme de roşii şi am hrănit tot ce era prin birouri. Citește mai departe…

I “inimă” ROMÂNIA

Aproape toţi chinezii cu care lucrez în firma asta iubesc România. Nu chiar toţi, pentru că nu s-a ajuns la toată lumea. Poate data viitoare. Când am venit data trecută, pe la mijlocul lui noiembrie, am crezut că sunt pe terminate cu proiectul şi am vrut să îmi iau adio într-un mod plăcut de la chinezi. Bine, am mai avut ca super-ofertă şi oarece tentative de demisie pe motiv de nu-mai-ţin-minte-ce, dar asta e ceva normal la mine. Cam tot la câteva luni mă apucă. Pe vremea când lucram în contabilitate îmi ţineam demisia salvată în calculator şi din când în când o mai tipăream. Mă mai calma faza asta. E ca şi ideea aia că te poţi sinucide când vrei şi tocmai de aia nu o faci. Între timp s-a dat mail fiecărui angajat şi dacă aş mai ţine-o salvată, probabil m-aş folosi de el şi aş trimite-o. Las’ … Citește mai departe…

Înapoi la gri

De obicei, venind să trag ca negrii pe tarla, spun că back to black, dar în China gri e culoarea predominantă. Şi am dat din nou de ea, de cum am coborât cu avionul sub stratul de nori. Se pare că o să-mi meargă bine, totuşi, anul ăsta. Am ajuns în cameră, i-am sunat pe ai mei, am mai vorbit cu o prietenă şi m-am pus să-l sun pe şeful de la service, să văd cum dau de el ca să îi dau ţigările. Toată lumea care ţine la Dinevio, cum vine din Europa, îi aduce ţigări. Pentru că fumează numai Gauloises – fără filtru şi astea nu se găsesc în China. Ştiu că de fapt nu i se face un bine, dar fiecare are dreptul să hotărască asupra sănătăţii lui. Ghinionul meu a fost să pierd vreo oră pe net. Că sunându-l pe Dinevio, mi-a ordonat să cobor urgent … Citește mai departe…

Final de an

Ca să nu credeţi că o ţin tot într-o distracţie şi o excursie… Acum un minut – 19.45 pentru a marca momentul – am terminat de îngheţat depozitele chinezilor pentru inventarul de sfârşit de an. Primul pe care îl fac după ce firma funcţionează de nişte ani buni. O să fie interesante următoarele două săptămâni. Anul trecut, pe 30 decembrie eram în Hangzhou şi am scris cod chior până la 4 dimineaţa, în 31 decembrie. La 8 am plecat la birou. Pe la 6 seara m-am întors la hotel, că nu mai aveam altă maşină. Mi-am luat însă lucrul la pachet. Pe la 9 m-am enervat, am sunat şi am trimis chinezii acasă, am închis calculatorul, telefonul şi orice alt mijloc prin care lumea ar fi putut lua contact cu mine. Dacă mi-ar fi venit ideea să ciocnesc un pahar de perete, la cumpăna dintre ani, tot ce însemna băutură … Citește mai departe…

În ritmuri de cicadă

Nu vă închipuiţi că eu sau chinezii am inventat un nou dans. E vorba de cu totul altceva. Momentul acţiunii – pe la începutul verii, în primul weekend după o întoarcere în China. Vroiam să merg la un coleg ce era la alt hotel şi stăteam liniştită, aşteptând autobuzul. Când deodată şi de nicăieri s-a auzit un zuruit de parcă cineva ar fi pus hârtii într-un ventilator. N-am avut vreme să ma dezmeticesc pentru că zgomotul, pornit dintr-o parte, m-a înconjurat, pur şi simplu. După vreo două minute a încetat. După vreo alte două-trei minute a revenit, cam pe acelaşi şablon, ca şi cum s-ar fi probat o instalaţie de sunet în aer liber. Am început să intru la bănuieli că ceva nu e tocmai în regulă cu mine. M-am uitat în toate părţile şi nu vedeam nimic. Ba m-am uitat la oamenii din jurul meu şi toţi continuau să … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing, ziua a III-a

În ultima zi am avut planificate parcul din vestul Oraşului Interzis şi Piaţa Tian’An Men. Restul, doar în limita timpului disponibil. De deplasat a fost foarte simplu, pentru că punctele turistice le ştie orice taximetrist. N-a mai trebuit să trec prin calvarul din prima seară. Pot să spun că, exceptând ţeapa fără de care nu se poate când eşti novice printre ei, aceea fost cea mai faină zi a excursiei. Dar şi cu ţeapa am mai învăţat ceva şi, citind pe urmă pe internet, pot să spun că am fost destul de norocoasă. O să dau detalii mai încolo. După ce am trecut prin Beijing, am ajuns la concluzia că hangzhouvienii sunt nişte puturoşi. Se plimbă alene în jurul lacului şi cam atât. În Beijing, cel puţin la sfârşit de săptămână, nu poţi găsi un colţ de natură unde să nu fie şi un chinez care face ceva. La Templul … Citește mai departe…

耶稣基督 – Yēsū Jīdū

Vă sună cunoscut? Aşa se spune Iisus Cristos în chineză. Când ajung să stau mai mult undeva, îmi place să cunosc viaţa locului sub toate aspectele şi, fiţi siguri, am parte de tot felul de surprize. De exemplu, în Hangzhou am găsit o comunitate mare de creştini printre chinezi. Mă rog, mare pentru mine. Dacă stau să îi raportez la cele opt milioane de suflete ale oraşului, sunt o picătură într-un ocean. Tot aşa, vârându-mi nasul peste tot, într-un sat de munte din Italia am găsit o cumunitate de italieni ortodocşi. Poate o să am ocazia să scriu şi despre cei din urmă. Acum vreau să mă concentrez asupra chinezilor. În ghidurile de prezentare a oraşului sunt două biserici creştine. Prima e catedrala construită în 1661 de iezuitul Martino Martini. Deşi înaintea ei au mai fost alte două biserici romano-catolice, acestea nu s-au păstrat. În catedrală se ţin slujbele normale … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – ziua a II-a

Dimineaţa nu a mai venit nimeni cu tava la cameră, dar nici eu nu am mai cerut. M-am multumit cu o sticlă de Nutriexpress, luată din holul hotelului. Asta e un amestec pasteurizat de lapte, zahăr, minerale şi arome de fructe. Cu o jumătate de litru rezişti jumătate de zi, fără altă mâncare. M-au săltat de la hotel pe acelaşi principiu ca şi cu o zi înainte. Deja îmi luasem gândul de la ghidul personal, acceptasem ideea că mi-am luat ţeapă, aşa că m-am integrat în gaşca respectivă şi am pornit la drum. Culmea, din nu ştiu câte microbuze a avut firma de turism – multe presupun, pentru că tot timpul am oprit în parcări dedicate -am avut aceeaşi maşină şi de data asta. Cum încă era prea de dimineaţă ca să intrăm în Oraşul Interzis, Michel, ghidul din ziua aceea, ne-a dus pe străduţele de mahala care erau în … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – ziua I-a

De dimineaţă, nemaifiind sub zero în cameră, am avut şi eu curaj să fac duşul peste care sărisem de cu seară. Până la ora şapte, când trebuia să fie prinţesa servită la cameră, deja totul era lună şi bec, iar eu pregătită să dau piept cu istoria milenară a Beijingului. La şapte şi zece nu era nici urmă de mic dejun. Aşişderea la şapte şi douăzeci, iar la opt urma să vină ghida. Am sunat la recepţie şi, după ce am mai fost redirectată de vreo două ori până la cineva care la ora aia înţelegea engleză, în zece minute mi-a bătut altcineva la uşă. Am primit o tavă cu următoarele chestii: – un pahar de plastic cu cafea, care cred că avea culoare pentru că îşi spălaseră în ea cârpele de şters vase, – două felii de cozonac, – două ouă-ochiuri, arse în untură şi trântite peste feliile de … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – Ajunul

Exact acum un an, mai pe seară. Mi-am adus Moş Crăciun o excursie la Beijing. Daca tot urma sa fiu singură prin zonă, cu italienii plecaţi la ei, în Cizmă, ar fi fost culmea să nu profit de zilele de sărbătoare şi să nu văd ceva deosebit. Mi-aş fi dorit să fie Hong Kong, despre care auzisem tot felul de poveşti, rămăsesem cu nostalgia vremurilor când am citit Tai Pan şi Nobila Casă, dar nu aveam viza decât cu o intrare în China, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu Mainland, cum se zice pe zonă. Văzusem pe net că sunt firme care fac excursii prin fiecare oraş turistic, unele cu ghid personal, maşină pentru toată ziua, etc. Am dat în aeroport de una de genul ăsta. De stat, ca să fim bine înţeleşi. Aşa că tipa de acolo, în mod normal, nu ar fi avut niciun avantaj să … Citește mai departe…

De suflet

Avionul pleacă din Shanghai aproape de miezul nopţii şi de obicei ajung la aeroport direct de la birou, după alte două ore în maşină. Ca atare prezint o stare uşor vegetală în momentul îmbarcării. Tot ce mai pot face e să arunc cu privirea către un film uşor, întru relaxarea muşchiului gânditor şi pe urmă să trec la somnic dulce care se întinde cam până când vine vremea să sărim pârleazul Uralilor, în Europa. De data asta n-am mai avut nervi de niciunul dintre filmele de la Lufthansa. În ultimul timp mi-am cam ieşit din mână la statul cu ochii în tembelizor şi de când am renunţat la el, parcă gândesc ceva mai mult şi cu ideile mele. Oare nu cumva prea mult? Pentru că şi decizia de a mă apuca de blogăreală am luat-o într-un moment din ăsta, de supra-sarcină de gândire. A se citi minte înfierbântată. Şi de … Citește mai departe…

Sara, pe Bund, buciumul…

IMG_7017

Nu, nu e niciun bucium. Sunt sirenele vapoarelor care alunecă alene pe Huangpu, împinse de motoare ce torc a motan satisfăcut.

Bund-ul e zona de sânge albastru a Shanghaiului, locul unde până la cel de-al doilea război mondial s-au făcut şi desfăcut cele mai mari afaceri ale Chinei, locul unde dădeai de cele mai importante bănci englezeşti, americane sau franceze, de cluburi şi hoteluri internaţionale. Chiar şi Comisia Opiumului şi-a avut sediul pe strada ce porneşte din Bund. Pe Nanjing Road, care acum e una dintre cele mai puternice artere de shopping din lume. La început a fost fieful englezilor şi al americanilor. Pe urmă au venit nemţii, olandezii şi restul. Francezii şi-au rezervat o concesiune ceva mai la est.





Dacă stai cu spatele la râu, pe malul înălţat pe kilometri buni şi eşti aşezat în poziţia strategică în care să nu vezi şoseaua de sub tine, cu ale ei maşini de ultimă generaţie, te poţi transpune cu uşurinţă în atmosfera Shanghaiului cosmopolit din perioada interbelică. Încă mai poţi simţi puterea ce iradiază din clădirile masive, de început de secol XX şi, cu doar un strop de efort de imaginaţie, poţi să-ţi închipui că prin dreptul tău trec Rolls-uri negre din anii ’30, strecurându-se printre ricşe trase de chinezi bătrâni.

Din păcate, acel spirit s-a spulberat o dată sub tăvălugul ocupaţiei japoneze din al doilea război mondial, iar a doua oare, în urma dezastrului comunist. Iar ce a mai rămas, acum se diluează în invazia de oameni din toate colţurile Chinei pe care supra-dezvoltarea economică a Estului îi atrage ca un magnet.

E un fenomen pe care îl întâlneşti peste tot. Globalizarea nu distruge numai gospodăria tradiţională a ţăranului nostru din Apuseni. Pe la mijlocul lui mai am fost in Expoziţia Universală. Acolo, târziu în noapte, oprindu-mă să-mi trag sufletul, am stat la taclale cu două shanghaieze care băteau pe la şaizeci de ani şi care mi s-au plâns că nu mai e ce a fost odată, că valorile s-au schimbat odată cu oamenii şi că romantismul Shanghaiului e de domeniul trecutului. Peste mirarea de a da peste două chinezoaice aflate la începutul vârstei a treia, vorbitoare de engleză, s-a suprapus senzaţia de deja-vu. Cu aproximativ doi ani în urmă am auzit cam acelaşi discurs din gura unor italieni, înainte de a merge să vizitez Bologna. Mi-au spus că Bologna nu se vizitează. Ea se trăieşte. Nu e destul că mergi să te plimbi prin oraş. Trebuie să stai cel puţin câteva săptămâni acolo, pentru că spiritul Bologniei constă în oamenii ei, cu care trebuie intri în contact. Numai că… acel spirit e pe cale de dispariţie, iar Bologna nu mai e ce a fost odată. Tocmai pentru că oamenii care o făceau deosebită au dispărut, fiind înlocuiţi de ne-bolognezi şi mai ales de imigranţi.
Citește mai departe…

复制 /粘贴, Copy/Paste, pe înţelesul nostru

Mi se plângea Răzvan, într-un comentariu pe zăcurtici, de faptul că ai mei chinezi copiază tot ce prind: electronice, telefoane, haine, chiar şi Rolls Roice-uri. Iar eu pot plusa miza, mergând chiar şi până la utilajele industriale. Firma la care lucrez face maşini şi matriţe pentru recipiente de plastic, celebrele PET-uri. Prin aprilie a fost la Shanghai un târg al producătorilor de plasticuri şi al colateralilor. Au avut şi ai noştri stand şi au luat cunoştinţă de existenţa concurenţei chinezeşti. Povestea la un moment dat şeful de la service că din depărtare i s-a părut că vede undeva una dintre maşinile noastre. Când s-a apropiat de ea şi a vâzut-o din alt unghi, era leit a unei alte firme de renume în domeniu. Iar cabina era copie a unei alteia. Producătorul no-name a avut tupeul să se prezinte cu ea la un târg cel puţin naţional, dacă nu inter. Nu … Citește mai departe…

hot pot, mama lu’ ardeiu’ iute

Am fost azi la cină cu gaşca de la financiar, într-un restaurant care e parte a unui lanţ destul de prezent în Hangzhou. E şi lângă hotel unul, am fost de trei ori şi nu mi-a plăcut niciodată. Prima dată a fost acum trei ani, la prima mea sosire în China. Era chiar în duminica de dinaintea plecării acasă, am fost singură şi nu am mai avut chef să merg nicăieri. Nici nu prea mă descurcam pentru că tot timpul avusesem o fătucă ce mă trecea strada. Şi când zic asta cu trecutul străzii, o spun cât se poate de serios. Înainte să vin, toţi m-au speriat că te calcă pe trecerea de pietoni şi pleacă mai departe. Până în primul weekend nici nu am ieşit din hotel, pe urmă am fost tot cu Zhang Min după mine. Şi se îngrijea tipa ca o cloşcă de puii ei. Imaginaţi-vă scena … Citește mai departe…

Elegie

Ninge în China ca într-o poezie rusească. Sâmbătă erau douăzeci de grade, cu nelipsita ceaţă, duminică erau cinci, cu ploaie. Aşa vine iarna aici. Te culci în tricou şi te trezeşti în cizme. Anul ăsta s-au jucat vreo săptămână de-a v-aţi ascunselea. Nu ştiu care dintre ele nu era hotărâtă: toamna să plece sau iarna să vină. Anul trecut, însă, a mers pe tiparul clasic. Venisem pentru două săptămâni, în noiembrie, doar ca să vedem cum stau treburile. De stat, am stat eu încă două săptămâni, că treburile o luaseră nasol la vale, de trebuiau oprite. Aveam la mine haine de vară şi o bluză de trening, sandale şi o pereche de pantofi. Şi mai bine de o săptămână am purtat respectiva uniformă. Atunci m-au învăţat chinezii că răceala se scoate cu apă caldă. Nu e neapărat să-i dai cu muşeţeluri şi alte alea. Bea doar apă caldă şi treci … Citește mai departe…

La drum

Orice început e greu, zice românul. Orice drum lung începe cu primul pas, zice chinezul. Am scris o grămadă la pagina de prezentare personală şi deja e trecut de miezul nopţii, iar mâine – la muncă. Puţin probabil ca generaţia “Internet” a Curticiului să mă cunoască. Adevărul e că nici eu nu o cunosc. Dacă cineva dintre cei în jur de patruzeci de ani citesc postul ăsta, sper să îşi reamintească de mine. Prin şcoală mi se spunea Dora. Plecând la liceu, la Arad, colegii mi-au zis Teo. Teodora e una şi aceeaşi persoană şi cu Teo şi cu Dora. Încerc să fac aici un capăt de pod pe care să îl trecem împreună. Pe moment vă pun nişte poze din locul unde sunt acum: Hangzhou, China. Pentru o mai bună poziţionare, pentru că vorbim de imensa Chină, sunt in estul ei, la vreo două sute de kilometri de Shanghai. … Citește mai departe…