Pitici pe creier

E momentul să trageţi concluzia că m-am tâmpit: complet şi irecuperabil. Şi nu o să vă acuz prea mult pentru că şi pe mine mă tentează să cochetez cu ideea. Pentru că prea mă roade coincidenţa, rumegând faptele după ani de zile. Şi chiar vă invit să vă daţi cu părerea. Pe mine mă depăşeşte şi mă face să mă simt într-o zonă de crepuscul, de fiecare data când îmi amintesc. Începutul de iunie aduce sărbătoarea naţională şi nişte zile libere în Italia. La momentul respectiv din 2008 eram acolo cam de vreo lună şi ceva. Numai ce-mi luasem maşina şi intrasem în rate până peste cap, ştiind că şeful din Vittorio Veneto avea nevoie de mine pe termen nelimitat şi că diurna o să curgă măcar încă vreo câţiva ani. Nu mai puţin de cinci, speram eu, că atât urma să dureze leasing-ul. Era o după-amiază târzie ce se … Citește mai departe…

Kebab cu efect Coandă

Monte Visentin

De dimineaţă m-am distrat cu un coleg pe tema “ce poate ieşi dintr-un iaurt ş-o bere”. Şi mi-am amintit ca am trăit ceva asemănător în Italia, în 2009. De fapt, a trăit un amic şi eu asistat fără să-l pot ajuta prea mult. Reiau cum am povestit atunci, în altă parte. Duminicile, de obicei, dormim ca bursucii şi facem ochi abia când auzim că se strâng vasele de la micul dejun. Atunci tăbărâm şi noi să devorăm rămăşiţele, mai mult sau mai puţin bogate, depinde câţi clienţi a avut hotelul în noaptea respectivă. Cam de fiecare dată ne întâlnim cu perechea de iubăreţi. La ei motiv de scuză ar fi destrăbălarea de cu o noapte – înainte. Noi ne mai putem scuza din ce în ce mai rar cu oboseala de după o excursie. În ultimul timp mai uităm de noi la câte un film. E istorie deja vremea când … Citește mai departe…

Acasă la conţii de Collalto

IMG_9626

Cât am stat în Italia, am contribuit din greu la creşterea economiei lor prin consumul de benzină. E drept, pentru distanţe mai lungi am preferat trenul, dar transportul din interiorul provinciei e destul de incomod. Poate şi pentru că toată lumea are maşină. În primăvara lui 2007 am stat vreo trei săptămâni cu domiciliu forţat la hotel, departe de orice gară şi cu autobuze care sâmbăta seara nu se mai întorc iar duminica mai mult lipsesc. Aşa că am hotărât ca în următoarele ture să merg cu maşina mea. În felul ăsta am ajuns să cunosc şoselele din provinciile Treviso, Belluno şi Venezia mai bine decât pe cele din judeţul Arad. Am trecut de nenumărate ori din Conegliano spre Treviso şi, de fiecare dată când am ajuns în prima localitate, atenţia mi-a fost atrasă de o minune de castel. Întotdeauna mi-am promis că data viitoare o să mă abat de … Citește mai departe…

Frații italieni și usturoiul

peperoni-cipolle-pomodori-a-bandiera-italiana

După postarea mea de azi-noapte – aia cu prăjitura cu căpșune și mahlabul otoman, am iscat un mic vârtej de discuții pe facebook. Tema: ce e și ce nu e românesc în bucătăria românească. … Chiritescu Victor Despre salata de vinete – cred (mi-am amintit de “imam baialdî”); da’ SARMALELE? Esti SIGURA? Eu pana acum le considerasem (alaturi de mamaliga) exemplul TIPIC de mancare nationala romaneasca… Teodora Ratiu of, mamaliga! In cate feluri am vazut-o prin Italia, tind sa cred ca suntem mai frati decat ne inchipuim. Cel putin celor din Veneto li se spune polentani (de la polenta = mamaliga). Cat despre sarmale, le au si grecii, chiar si in foi de vita. Li se spune dolmades. Teodora Ratiu Nu pot sa uit prima intalnire a mea cu polenta. Eram cu o colega, intr-un weekend si ne-am dus undeva, in munti. Cand ne-a lovit foamea, am tras la un … Citește mai departe…

Aquileia – sic transit gloria mundi

IMG_8788

Ieri am avut o seară de documentare și de tăbăcit postul ăsta, cu ani și împărați romani. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu e stilul meu. Dacă vreți detalii cu lună, zi și numărul de la pantofi, wiki le știe pe toate. E interesantă și versiunea italiană, nu doar cea engleză. E mai de-a casei și cu mai multă aplecare spre perioada medievală. Pe scurt: fondată de romani pe la 180 înainte de Christos, devenită municipium în jurul anului 90 BC, considerată pe la anul 400 al nouălea oraș al lumii, Aquileia e acum o așezare cu nu mai mult de 3500 de locuitori. Dar dacă drumurile vacanțelor vă duc pe autostrada Trieste – Veneția și spre șirul de plaje de pe malul Adriaticii italiene, merită să ocoliți puțin și să vedeți cel mai mare sit arheologic din nordul Italiei. E vorba despre un fost oraș-port la gurile … Citește mai departe…

Trento

25TrentoCasteloBuonConsiglio.JPG

Mi-au venit în minte tot felul de titluri fornăitoare, dar până la urmă m-am hotărât s-o spun scurt și răspicat. Am trecut prin Trento în noiembrie, 2007. Mi-a fost în plan s-o fac, pentru că un fost coleg pozar mi-a lăsat de înțeles că orașul se pretează la tras în obiectiv. Sincer, nu am fost prea pregătită să-l înțeleg pentru că nu mi-am citit lecția înainte de plecare. La drept vorbind, nici nu am știut că nu e în Veneto. Abia când mi-am calculat cu google maps câți kilometri am de condus, mi-am dat seama că trec în altă regiune. Alegerea momentului a fost scurtă. Eram în delegație, urma să vină iarna și aveam de circulat prin munți, așa că n-am mai stat pe gânduri. Mi-am socotit că dacă nu chefuim toată noaptea de vineri și plecăm la drum la o oră decentă, ne ajunge o sâmbătă să vedem ce … Citește mai departe…

Soursop, graviola, annona muricata

soursop2

V-am povestit aici cum am descoperit soursop-ul. La un moment dat, anul trecut, am avut o avalansa de vizitatori, cautand dupa fructul asta. Mi-am dat seama ca cineva a postat pe facebook o traducere dintr-un blog strain si toata lumea a aflat despre ultimul miracol. Intre timp, mama colegului meu din China a murit de cancer, desi baiatul a avut oarece treaba prin Indonezia si i-a dus o sacosa plina de fructe. Oameni buni, nu mai credeti tot ce scrie pe peretii unuia sau altuia. O fi avand, probabil si oarece efecte benefice, dar nu va puneti nadejdea in el ca intr-un remediu definitiv. Luati-l mai mult ca pe o curiozitate botanica, asa cum am facut eu. M-am tot uitat prin zona, doar-doar o sa gasesc fructul sau planta. In cele din urma, m-am bucurat saptamana trecuta cand am vazut-o intre ofertele unui site italian de la care cu vreo … Citește mai departe…

John Roybal

DomeOutside1

Când, în martie sau aprilie 2007, am făcut primul pas în Piața Domului din Milano, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost “Uite, John. Am ajuns și eu AICI!” Și “aici” a însemnat cu mult mai mult decât locul respectiv. Pe John l-am cunoscut în 1999 și la scurt timp mi-am dat seama că e fix ce-mi doresc de la viață. Nu…nu să devin doamna Roybal am tânjit. Asta deja exista și apăruseră și cei trei cucuieți. Posibil să fi urmat și alții, dar le-am pierdut eu urma. Eram de trei ani împotmolită în contabilitate, plecam de multe ori la lucru dimineața și mă întorceam a doua zi, seara. Încercam să pun ordine într-un haos moștenit și, cu tot regretul recunosc, nu reușeam să fac mare ispravă. Clădeam într-o parte, veneau tâmpenii și stricau în altă parte. Atâta dezastru, cât într-o firmă pseudo-comunistă, nu poate exista nicăieri. Să … Citește mai departe…

Duminică la Castel Brando

Castel Brando

Alex, e aproape anul de când ți-am promis că o să povestesc despre castelul ăsta. E imposibil să-l ratezi dacă o apuci pe Strada del Prosecco, șoseaua ce leagă Conegliano, Vittorio Veneto și Valdobbiadene. La câțiva kilometri după ce treci de intersecția ce te duce spre Passo San Boldo și puțin înainte de a ajunge la Follina, îl zărești pe coama unui deal, la 370 de metri deasupra mării. Aparține de Cison di Valmarino, localitate dinspre care se poate urca fie cu mașina/per pedes, fie cu un lift cu cremalieră. Dacă te hotărăști pentru a doua variantă, trebuie să plătești 1 euro. A apărut ca o fortificație romană și a continuat prin a fi o stavilă în calea migrației. După ce a trecut prin toate câte le-a pățit, a fost reconstruit de vreo câteva ori, fiecare epocă lăsându-și mai mult sau mai puțin amprenta. Acum o să întâlniți un amalgam … Citește mai departe…

Abaţia de la Follina

IMG_9427

Am avut norocul să găsesc bijuteria asta gotică la nici treizeci de kilometri de Vittorio Veneto, pe drumul care duce la Valdobbiadene. Primele înscrisuri în care e menţionată datează de pe la mijlocul secolului al XII-lea. Se pare că la vremea respectivă a fost o mănăstire benedictină, transformată mai târziu în abaţie cisterciană, ordin foarte prezent în zonă. Biserica, în sine, a mai suferit modificări de-a lungul timpului. În schimb, în curtea interioară care a fost construită în 1268, doar trandafirii roşii au fost schimbaţi din când în când. Când te uiţi mai atent la colonadele care susţin pridvorul patrulater, vezi cum timpul a muşcat în piatră. De câteva ori pe an, aici poposesc marile orchestre simfonice ale Italiei pentru că acustica bisericii e extraordinară. Nu e de ici, de colo să te numeri printre spectatori. Un bilet costă de la cincizeci de euro.

Paste cu ton

E mâncarea perfectă de făcut când te întorci seara obosită de la scârbici şi toţi din casă îţi behăie că mor de foame, chit că toată ziua n-au mişcat un pai în jurul lor. De ce spun că e aşa de extraordinară? Pentru că vă ia s-o preparaţi mai puţin decât îmi ia mie acum să vă povestesc despre ea şi să aranjez pozele. Se pun pastele la fiert şi în vremea asta se toacă nişte frunze (recomandabil) crude de rozmarin, cam atâtea câte se iau de pe 2-3 crenguţe. Se deschide o conservă de ton şi se scurge uleiul în oala în care urmează să se amestece pastele. În uleiul ăsta se căleşte puţin rozmarinul, atât cât să se moaie, dar să nu se ardă. Se pune tonul peste rozmarin şi se continuă călirea până se evaporă toată apa şi intră în el mireasma ierbii aromatice. Se amestecă cu … Citește mai departe…

Lasagne de la care nu-ţi rămân potcoave între dinţi

Ingredientele care fac diferenţa: radicchio şi gorgonzola. Radicchio e o specie de cicoare folosită la greu în Peninsula Italiană, încă de pe vremea romanilor. Soiuri sunt multe, dar dacă vei întreba în Veneto ce ţi s-ar recomanda, ţi s-ar răspunde fără să se stea pe gânduri să încerci radicchio di Treviso pentru că, împreună cu prosecco, fac faima locului. Gorgonzola e o brânză cu mucegai albastru, făcută în Lombardia, în jurul localităţii cu acelaşi nume. Dacă tot suntem la capitolul brânzeturi, hai să vă dau un pont. Ceea ce numim noi generic “parmezan”, îl găsim în două variante: parmigiano reggiano şi grana padano. Primul e mai scump, probabil pentru că e mai cunoscut, dar în mare sunt cam acelaşi lucru. Diferenţa e locul de provenienţă. Parmigiano se face în jurul Parmei, din Bologna şi până hăt, in nord, spre Mantova, în timp ce grana e specifică brânzarilor din valea râului … Citește mai departe…

Vântul galben

vantgalben2

Zis şi vântul chinezesc, deşi de pornit, porneşte din deşertul împărţit cu Mongolia, aşa că nu se poate spune cu certitudine cui aparţin drepturile de autor. Se întâmplă o dată pe an, cam pe vremea asta, plus/minus vreo săptămână, două. Imaginea e din 2010, de la o bază militară din apropiere de Beijing. Eram în Hangzhou, la 2000 de kilometri de capitală şi tot mi s-a umplut camera de praf rosiatic, fără să ţin geamul deschis. Bine, nu de fiecare dată îşi face de cap la modul de mai sus, dar e destul că nisipul din deşertul Gobi se combină cu smogul din marile oraşe chinezeşti, iar vântul le ia la pachet şi le livrează până hăt-departe, în Japonia, coreenii fiind clienţi obişnuiţi. E destul să vezi fotografia din satelit ca să-ţi dai seama că nu e deloc o glumă. Acu’ să nu credeţi că doar chinezilor li se întâmplă. … Citește mai departe…

De ce cred eu că mor românii de foame în Secuime.

Sunt sigură c-o ştiţi pe aia că în Harghita sau Covasna nu poţi să cumperi nici măcar o bucată de pâine dacă nu vorbeşti ungureşte. Nu pot să neg ca ungurii sau secuii ar avea în ei o vână de naţionalism mai mare ca a românilor, dar staţi liniştiţi. Încă nu i-aţi văzut pe slovaci la treabă :D. Hai să vă povestesc o pildă care pe mine m-a făcut să cuget că, poate, lucrurile stau şi altfel decât bau-baul care ne face acum să ne încruntăm unii la alţii. Eram în Italia şi în fiecare weekend plecam să vizitez un oraş sau să trec unul dintre pasurile din Alpii Dolomiţi şi aveam obiceiul să-i spun Rosaliei de fiecare dată pe unde aveam în gând s-o tai. Nu atât ca să mă asigur că dacă mi se întâmplă ceva, ştie lumea pe unde să mă caute. Departe de mine să fiu … Citește mai departe…

Novara

17Novara.JPG

Mi-a rămas în minte ca cel mai îngrijit orăşel prin care am avut ocazia să trec în Italia şi nu cred că lucrurile să se fi schimbat între timp. Atât cât am avut vreme să mă plimb aiurea prin centru, vreo 3-4 ore, nu am găsit decât străduţe foarte cochete. Acu’ nu bag mâna în foc că n-or fi şi dintr-alealalte, dar eu n-am găsit decât clădiri (de locuinţe) care păreau renovate de cel mult câţiva ani. Asta în timp ce în Italia sunt multe care ar avea nevoie de o renovare sau măcar de o văruială sănătoasă a faţadei, campioană la capitolul ăsta fiind Veneţia. Singurele două care aveau nevoie de o renovare sau erau chiar in curs de, au fost şi cele mai interesante. Din depărtare am ochit o biserică al cărei turn aduce pe undeva cu Capitoliul din Wanshington, dar presupun că mult mai vechi decât ăsta. … Citește mai departe…

Când nu stii cum se spune, mai bine tine-o pentru tine!

Wow, parca ar fi o piesa de-a lui Bryan Adams, ca numai ala e în stare de asemenea titluri kilometrice.

Dar nu mi-a venit altfel. Sper sa tineti minte ideea, macar pâna terminati de citit.

E una din ciclul “mai bine taci si pari prost (crescut) decât sa deschizi gura si sa înlaturi orice banuiala”. Sau, cum zice taica-meu, “uneori, o tacuta e mai buna decât zece zise”. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Caorle

Ieri am gatit ton pe gratar si cartofi cu rozmarin. Bucatarind eu alene, pe lânga oale, cam când a început pestele sa se prajeasca si cartofii sa se rumeneasca în cuptor, m-a lovit peste nas un miros ce m-a teleportat în urma cu cinci ani, pe o straduta din Caorle.

2007 a fost un an interesant pentru mine. Primul drum cu masina în Italia, vâjâind în fiecare sfârsit de saptamâna pâna unde reuseau rotile sa ne care. Am fost o trupa interesanta, toti tineri, asa cum n-o sa ne mai strângem niciodata.

Pe urma a venit toamna, prima plecare în China, cinci saptamâni dupa care am povestit tuturor ca daca as mai fi stat una, mi-as fi pierdut mintile. Dar a prins bine încalzirea pentru ce a urmat în 2009 – 2010.

Dupa care a venit noiembrie, al doilea drum cu masina în Italia, moment când a intrat si Ilie în scena si dupa câteva luni si gramezi de patanii împreuna s-a înfipt printre putinii prieteni de cursa lunga. A venit si accidentul, de am ajuns sa trimit masina cu tirul, iar eu sa ma întorc cu avionul când s-a terminat delegatia.

Weekend-ul la Caorle a fost primul din vara de pomina. Numai ce-mi luasem mândrete de Canon IS2, chestie destul de misto la vremea aia. Ca sa împac capra de mine, pe care o mâncau copitutele sa-si probeze jucaria, cu verzele colegilor, care trageau sa fie udate cu apa de mare, am ales statiunea asta pentru ca e o asezare traditionala si nu foarte aglomerata. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Cam tot ce ne doare în ziua de azi

Despre criza, pensii, Grecia, Italia, asezonat cu politica unicului copil din China.

Am regasit articolul asta, scris anul trecut, dar mi se pare mai actual ca oricând. Treceti cu un click pe aici si n-o sa va para rau. E scris asa cum cere statutul unui profesionist.

În alta oridine de idei, astept cu interes sa treaca ziua de azi. Grecii cu care am ajuns sa discut în ultimul timp sunt cam cu frica în spate pentru ce o sa se întâmple de mâine încolo. Nici noi n-ar trebui sa fim tocmai indiferenti. Citește mai departe…

Fratilor, noi înca n-am vazut criza la fata!

Citim în ziare ca grecii strâng cureaua, ca sunt suparati pe madame Lagarde pentru ca i-a invitat sa-si plateasca impozitele. Citim ca se pregatesc Spania si Italia sa aiba probleme. Citim ca nici euro nu se simte prea bine, iar englezii si elvetienii îsi iau masuri pentru momentul când s-o întâmpla prabusirea lui. De remarcat ca nu am folosit conjunctia “daca”.

Daca nu ne place sa citim, ascultam o manea, mai frigem un mic în padure, pentru ca legea n-are cine s-o aplice, ne holbam la tembelizor ca sa vedem cine s-a mai porcait cu cine si care pitipoanca a mai cazut cu picioarele-n “V”.

Din când în când mai si lucram, dar neesential. Oricum, nu asta e ocupatia de baza a românului. Doar luam exemplul de la cei care ne conduc, pe care unii i-au asteptat ca pe Mesia si care s-au apucat de treaba dând rateu dupa rateu, urmând sablonul “azi o facem lata sperând ca românii-s prosti si nu se prind sau doar pentru ca atât ne duce mintea, mâine sare presa-n aer, poimâine o dam înapoi de juram ca nici usturoi n-am mâncat si nici gura nu ne pute.

Dam din gura ca vine criza, dar ne si zicem ca asa cum vine o sa si treaca. Nu de alta dar numai ce am traversat una si nu am iesit prea sifonati din ea. Numai ca uitam ca ce ne-au atins pe noi în urma cu doi ani au fost replicile cutremurului din State. Ori acum gogomârla e la noi în ograda si când s-o duce naibii sandramaua, o s-o luam toti europenii la vale, odata cu ea.

Cum la noi cam toate se întâmpla colo, la vreun an dupa restul lumii normale, as vrea sa va povestesc azi despre cum am gasit Italia la începutul lunii. Nu de alta, dar sa va aduceti aminte când o veni vremea sa ne dispara si noua zâmbetul de pe buze. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Mai mult sau mai putin români: Maria din Bucuresti

Dupa ce ne-am întors de la restaurant acasa la Fei si la Pier, vecinii care nu au fost invitati la nunta au început sa vina sa felicite mirii.

Cred ca la noi ar fi fost suparare maxima, din aia de nevorbit cu mireasa luni de zile. Auzi, tu, sa fii vecin în sat si sa nu fii chemat la nunta. Italienii, în schimb, înteleg diferenta dintre cei apropiati si restul lumii, iar cei din urma nu se supara.

Tin minte ca m-a prins într-un an ziua mea în Italia si secretara care le stia pe toate a vrut sa-mi faca o mica petrecere. Dar cum? Sa faca o prajitura pe care s-o mâncam în pauza de masa în biroul lui Paolo doar câtiva care eram în trupa. Asta ar fi însemnat ca restul biroului sa stea sa se uite în gura noastra. I-am zis ca nu pot face asa ceva si tipa a ramas foarte uimita. Mi-a spus ca nu ma obliga nimeni sa sarbatoresc cu cine nu am chef. Tocmai pentru ca sarbatoresc ca sa ma simt bine. Punct.

N-am putut trece peste faza asta, asa ca am preferat sa îi scot în pauza de prânz la o pizza pe cei cu care planificase secretara sa sarbatorim. Sperasem ca e pe ascuns si restul lumii nu afla. Dar ne-am întors si nu mai stiu care s-a apucat sa ma laude în mijlocul biroului ca e ziua mea si ca am facut cutare si cutare. Eu as fi preferat sa se deschida pamântul sub mine. Ceilalti, în schimb, fara sa-mi arunce priviri chiorâse, au venit si m-au felicitat.

Dar sa revenim la Fei. Printre toata lumea aia care s-a perindat, la un moment dat a aparut o fata cu trasaturi diferite de ale italiencelor. Spre diferenta de alte vecine, cu ea Fei s-a întins la povesti, iar de aici mi-am dat seama ca e “mai de-a casei” decât restul. La un moment dat ne-a facut cunostinta si mi-a prezentat-o ca vecina ei, Maria, care e si ea românca. Citeste mai departe… Citește mai departe…