Mai mult sau mai putin români: Enio Casagrande

Urmeaza doua episoade cu putine poze, dar cu unele paranteze care sa aprofundeze contextul.

Nu stiu cum sunt generatiile mai tinere ale Italiei, dar cei care acum sunt pe la patruzeci si cei mai în vârsta ca ei au facut scoala la vremea lor. Pâna sa ma prind cum stau lucrurile, nu o data m-am mirat ca în functii importante, fie ele tehnice, fie de conducere, am gasit oameni care sa aiba doar liceul. Pe urma am aflat ca a intra la o facultate în Italia în urma cu niste ani nu era tocmai la îndemâna oricui, iar a o termina putea fi considerata o performanta. Tot pe principiul asta, cine termina Medicina la Milano sau Trieste sau Politehnica la Padova iesea de pe bancile scolii cu statut de vedeta si doar daca nu dorea, nu-si gasea de lucru.

Si da! Îsi cunosc tara, fiind de mici obisnuiti sa calatoreasca. Tin minte câte artificii, a se citi minciunele, a trebuit eu sa fac pâna sa îi conving pe ai mei pe la saisprezece ani ca nu patesc nimic daca ma duc într-o excursie fara profesor în coada. Italianca cu care am lucrat era doar cu vreo patru ani mai mare ca mine si îmi povestea ca în liceu avea teme de vacanta sa colinde oraselele regiunii si sa scrie eseuri despre ce a gasit pe acolo: istorie, arta, obiceiuri.

Ia spuneti-mi, domniile voastre, câti timisoreni ati fost pâna la Lugoj doar ca sa vedeti localitatea sau câti aradeni pâna la Ineu, cu acelasi scop?

Chiar daca, din motive profesionale, relatiile dintre noi s-au racit în timp, îi sunt recunoscatoare tipei pentru ca datorita ei am descoperit si eu Italia, cea dincolo de ghidurile turistice. Si, credeti-ma, nu trebuie sa mergi mai mult de cincizeci de kilometri dintr-un oras în altul ca sa vezi ceva interesant. Daca într-adevar te intereseaza, bineînteles. Ca poti si doar sa mergi acolo, sa lucrezi ca vita de povara si sa strângi bani cu care sa vii în tara si sa ridici mastodonti de case doar ca sa le arati vecinilor cât esti tu de avut.

În fine, o sa vedeti de ce am facut prezentarea asta. La nunta lui Pier l-am cunoscut pe Enio Casagrande, un tip la vreo saizeci de ani, genul de italian verde care îsi asezoneaza straiul de sarbatoare cu o insigna cu tricolorul Italiei. Dar a recunoscut ca familia lui a ajuns aici în urma cu doua sute de ani, pornind din Biharia, de lânga Oradea. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Sposa bagnata, sposa fortunata

Pe principiul – sanatos, daca stati sa întrebati o tipa – conform caruia stie tot satu’ ce nu stie barbatu’, am aflat de Pier ca urmeaza sa se însoare, cu câteva luni înaintea lui. I s-a parut la un moment dat ca Fei îsi face cam prea mult de lucru pe la biserica, dar un barbat care trage din greu sa aduca bani în casa nu mai sta sa compileze toate “fazele” nevestei. A trecut-o si pe asta cu vederea ca multe alte fleacuri muieresti si si-a vazut de treburile lui.

Pâna într-o zi în care a fost anuntat solemn ca ea vrea sa se boteze, sa devina catolica si sa se cunune cu el în biserica. Si aici, tot respectul pentru ea. A fost nunta chinezeasca, înainte sa plece de acasa, a fost cununia civila în Italia, ca sa poata sa ramâna aici. Mie mi se pare ca o dovada de respect pentru Pier si pentru comunitatea în care a intrat.

Numai ca nu a fost chiar asa de usor cum a crezut la început. Preotul, mai de moda veche, si-a zis ca o fi crestinismul religia iubirii, dar înainte de asta e a jertfei proprii, în numele iubirii. Asa ca a tinut-o vreun an în cursuri de catehism si extemporale din Biblie, pâna s-a convins ca merita sa fie botezata.

Si a venit seara de 4 mai, 2012. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Acasa, în Italia

Am observat azi ca masina înca mai stie sa vina singura din România, sa opreasca prima data la Fei si pe urma sa parcheze în fata hotelului. Nu de alta, dar nu simt oboseala drumului. Tot ce am în mine e un urlet mut care a crescut pe cum m-am apropiat de Italia si s-a oprit doar în dintii strânsi cu îndârjire, ca sa nu iasa printre ei înjuraturi autoadresate pentru cât de tâmpita am putut sa fiu sa plec de aici.

Toate sunt asa cum le stiu. Pier si Fei care ma asteapta în curte. Fetele lor care au dezlegare la culcarea târzie tocmai pentru ca vine Dora cu ciocolata din România. Azi chiar si Dinevio, revenit din China pe câteva zile, s-a nimerit sa apara când am ajuns si eu la Pier. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Gugustiucii de hotel

peretii unui hotel sunt mai rai ca gura unei babe. Trece prin ei totul si daca nu-ti dresezi urechile sa ignore, auzi tot felul de zgomote care-ti spun ba una ba alta despre cei cu care ai de împartit etajul.

În vremurile când eram multi români în hotelul din Italia se formase un fel de gasca. Cei mai de cursa lunga aveam deja camerele dedicate, asezate în diverse colturi mai ferite sau mai încalzite. Dar chiar si dintre noi se mai întâmpla sa vina câte unul la micul dejun cu vreo poveste interesanta.Citeste mai departe… Citește mai departe…

Încaltari de cursa lunga

Na, c-am dat-o pe sfaturi practice. M-am apucat sa-i comentez lui Aliceee la un post cu bagaje si pantofi de calator si mi-a venit ideea sa dezvolt si la mine subiectul cu umblatorii. Asa le zic eu pantofilor comozi, adica alora care îmi permit sa stau o zi întreaga în picioare si sa fac pasi multi când sunt cu fizioterapia la zi. Ca tot veni vorba, înca nu am ajuns la tanti doctor Patru si am o vaga banuiala ca o sa iasa cu scântei, pentru ca nu m-a mai vazut de vreo trei ani.

În general încerc tot ce-i nou, sunt deschisa la experiente si provocari nemaiîntâlnite, dar când mi se pune pata pe câte o chestie, asa ramâne. Ca un exemplu scos din context, ba ajuns chiar pe aratura, în prezent sunt fan Samsung: telefonul cu care m-au dotat la serviciu, televizorul pe care l-am luat pentru parinti – ca la garsoniera am hotarât sa ma lipsesc de asa ceva, un hard-disk extern, aspiratorul, ba chiar si un aparat de fotografiat ce l-am primit bonus la televizor.

În termeni de marketing asta se numeste consumator fidel marcii. Hai ca n-am uitat chiar tot în sai’spe ani de când am terminat faculta. Ce te faci însa când ai de-a administra un consumator fidel unui model, iar modelul apartine unui produs cu ciclu de viata scurt si cu rata de înnoire rapida?

Gata cu teoria, ca nu vreau sa-mi plictisesc si putinii cititori! E vorba ca mi s-a pus pata pe niste pantofi si, ca si copilul râzgâiat, vreau numai din aia. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Vittorio Veneto

De ceva vreme îmi tot intra cautari cu Vittorio Veneto, in diferite combinatii. Nu stiu sa se fi întâmplat în zona ceva notabil, mai ales cu ecou printre români. Saptamâna asta m-am întâlnit cu Pier si Paolo si daca ar fi fost ceva nu ar fi scapat sa-mi povesteasca. Poate e cineva interesat sa se mute acolo? În sfârsit!

Vittorio Veneto a luat fiinta pe malul râului Meschio si la poalele Prealpilor, prin unirea a doua orasele: Ceneda si Serravalle. Se afla pe drumul spre Belluno si Cortina d’Ampezzo, la aproximativ treizeci de kilometri de Treviso, capitala provinciei cu acelasi nume, în regiunea Veneto.

Este un loc foarte aproape de inima italienilor. În apropierea sa a avut loc în Primul Razboi Mondial batalia de pe Piave, unde între 24 octombrie si 3 noiembrie 1918 au murit 300.000 de soldati italieni si 100.000 de ostasi din trupele austro-ungare, fiind una dintre luptele care au definitivat soarta razboiului. În 2008, când s-au aniversat 90 de ani de la terminarea razboiului, întreg Vittorio Veneto a fost tot anul în haine de sarbatoare, punct de maxima atractie fiind Muzeul Marelui Razboi (Museo della Grande Guerra) din centrul Cenedei.

Demarcarea dintre cele doua foste orasele e dealul pe care se ridica semet Castelul San Martino, în prezent resedinta episcopului de Vittorio Veneto. În prezent turistii au acces doar pâna la curtea de la intrare. Citeste mai departe… Citește mai departe…

“Siamo tutti” sau dusul mexicanilor la zapada

La un moment dat, pe la sfârsitul lui 2008, am gasit în hotel, în Italia, o trupa de mexicani. De la aceeasi firma ca si noi, astia ne-au fost colegi de suferinta pâna când am plecat acasa, de Craciun. Desi la început ne-am uitat mai încruntat unii la altii, iar pe parcurs nu am legat mari prietenii, pâna la urma ne-am despartit în relatii cordiale.

Erau vreo trei ingineri, un sef de calitate si restul tehnicieni, toti veniti la scolarizare. Aveau un stil de-a dreptul diabolic de a-si face tot felul de farse unul altuia si, cu cât cel caruia i-o trageau era mai sef, cu atât veselia era mai mare. Poanta preferata le era sa-l lase pe câte unul, seara, sa vina pe jos de la lucru. Aparea microbuzul, ne urcam câti eram si astemptam sa apara restul. Daca îi auzeam ca încep în cor, în stil mieunat, unii mai cu curaj, altii doar cât sa le tina ritmul primilor, sa îi spuna soferului ca “siamo tutti”, adica “suntem toti”, stiam ca lipseste unul caruia tocmai i se pregatea plimbarea. La început si soferii o mai muscau si plecau în uralele mexicanilor. Pe urma s-au obisnuit sa faca apelul de seara. Asta pentru ca unii dintre cei care au luat-o pe jos au facut reclamatii. S-au întâmplat si faze când stateam aiurea sa vina unul care plecase cu vreun italian si nu lasase vorba, dar soferul îl astepta ca sa nu aiba probleme.

Cea mai tâmpita chestie de care au fost în stare s-a întâmplat cu aportul meu adus din plin si am fost si românii prinsi la mijloc. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Hoata în Austria

Merg mai departe cu seria despre furtisaguri pe mapamond. Mi-am amintit despre cum am fost eu de partea cealalta pentru câteva zeci de minute. Ce pot sa va spun dupa toata tarasenia e ca, pentru un om care nu poate concepe sa ia ce nu e al sau, nu poate fi situatie mai absurda si mai umilitoare decât sa fie luat drept hot.

Prin primavara lui 2009, în drum spre Italia.

Cred ca din toata Austria, eu m-am dus probabil în singura benzinarie care avea o pompa defecta si m-am oprit drept la aia. Ca asa am eu norocul la ghinioane.

N-am dat importanta faptului ca pompa nu a fost pe zero. Am mai vazut chestia asta si în România: în momentul în care ridici furtunul, pompa se reseteaza si porneste. Aici n-a facut nici una, nici alta. Am pus furtunul la loc si am încercat alt furtun de benzina, de la aceeasi pompa. Nici cu ala n-a pornit.

Am dat masina pe spate sa ma mut la alta pompa, moment în care a iesit o tipa, zbierând la mine. Noroc ca a facut-o în engleza, asa ca am înteles ca vroia sa merg înauntru pentru ca m-a prins pe camera ca am luat benzina si în urma cu zece minute si plec fara sa platesc. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Bambi cu mamaliga

O sa-mi spuneti ca sunt sadica pentru ca pun pe protap unul dintre personajele nevinovate ale copilariei.

Vina nu îmi apartine. Asta a fost explicatia pe care am primit-o de la italieni când am întrebat ce înseamna “capriolo”. Eram la masa si în meniul zilei erau spaghetti al capriolo. Am sperat ca e vorba de carne de capra, mai ales ca mi s-a parut destul de aiurea sa gasesc caprioara în cantina unei fabrici. Mi-au spus pe urma ca în padurile Prealpilor sunt atât de multe încât au ajuns sa fie în meniul curent.

Reteta ce v-o dau azi nu am ajuns s-o fac. La cât de scumpa e carnea respectiva prin supermarketuri, prefer sa-i spun “pass”. Dar poate aveti prin familie vânatori si o luati direct de la sursa.

Am reusit însa sa o gust de vreo doua ori la beraria de la Pedavena, loc de triste amintiri pentru mine. Nu de alta, dar duceam baietii la baute în fapt de seara si eu trebuia sa stau cuminte si cu cola-n fata ca sa pot sa-i si returnez în buna stare. Basca sa nu-mi pun în pericol permisul de conducere.

În schimb Pedavena îmi aduce aminte si de un loc drag din Italia. Fabrica de bere e foarte aproape de Feltre, un târgusor care si-a pastrat centrul medieval si în care în fiecare an are loc o parada cu cavaleri în armuri si tot restul tacâmului. Cam cum au început si pe la noi sa se tina în ultimii ani prin orasele ale caror cetati înca mai sunt în picioare. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Ricotta da Sonia

Se apropie ziua mea si vreau sa-mi terorizez colegii cu o tarta cu ricotta si migdale a carei reteta am prins-o din zbor prin Italia. O sa v-o dau si voua ceva mai încolo.

Numai ca la noi chestia asta pe care eu o situez undeva între brânza spre urda e asa de scumpa, ca-ti piere elanul. Cum totul e pe internet în ziua de azi, am dat si de modul ei de preparare. Am cerut autoarei permisiunea de a va da si voua reteta si a fost foarte draguta sa-mi permita sa traduc si sa folosesc pozele ei. Pentru mine, care am crescut cu vaca în grajd, explicatiile mi se par mura-n gura. Dar nu toata lumea a avut norocul meu, asa ca e bine sa se stie cum se pune brânza la scurs.Citeste mai departe… Citește mai departe…

Bussola di Burano

Laguna venetiana e împrejmuita de insulele pe care au ajuns oameni înca înainte ca orasul sa apara.

S-au retras de sus, din munte, din regiunea Cadorei, împinsi de valurile popoarelor migratoare. Si tot din padurile Cadorei au fost adusi bustenii cu care s-a consolidat terenul fragil pe care, mai târziu, s-au construit strazile dintre canale.

Câteva dintre insulele astea au devenit renumite prin ceea ce fac oamenii lor. Daca Murano e faimoasa prin sticla si mozaicuri, Lido prin festivalul de film, pe Burano cunoscatorii merg pentru broderii si pentru biscuitii pe care va propun sa îi facem astazi împreuna.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Început de decembrie

În nordul-estul Italiei e vremea când fructele de caco încalzesc cu portocaliul lor serile reci de iarna.

Când radicchio di Treviso, leguma aceea cu frunze bordo, un fel de cicoare/andiva si care e mândria zonei, e matura si gata de pus pe pizza sau între macaroane.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Hoti de Italia

Cum fura românii, o stim cu totii. Din pacate, o stie o Europa întreaga. Deschid azi o miniserie de doua episoade, în care va povestesc cum fura si cei pe la care am umblat. Ca doar nu or fi mai breji. Normal si cum v-am obisnuit deja, povestile ies la iveala din bagajul propriu de patanii.

Ieri am introdus în scena Monte Pizzoc, un muntisor de vreo 1500 de metri, care face parte din grupul Prealpilor Dolomiti si pune stavila la nord orasului Vittorio Veneto, împreuna cu varu-sau, Visentin.

Am urcat de trei ori pe el si mi-am jurat ca n-o s-o mai fac în viata mea. De fiecare data am avut ba un ghinion, ba altul.

Ba s-a pornit ploaia senin când am ajuns în vârf, ba m-am dus sa fac poze si am uitat sa-mi schimb bateriile, de li s-a topit elanul dupa doua-trei shoturi. Culmea a fost în noiembrie, 2008. Cum era un frig de sa crape pietrele, ne-am dus cu masina pâna la jumatatea lui, dupa care am urcat la pas.

Când ne-am întors, am gasit un geam de la usa din spate spart, totul cotrobait, iar din portbagaj disparuta geanta … citeste mai departe… Citește mai departe…

Am gasit-o pe Elodia!!!

cioaca

Si e unde nici nu va închipuiti. Din pacate, dau stirea cu întârziere, pentru ca nu am avut dovada la mine când s-a anuntat decizia tribunalului, pe urma m-am luat cu ale mele si am uitat. Noroc cu ziua asta libera, ca mi-am mai facut ordine prin calculator si am dat din nou de ea. Nenea DDTV, nici nu-ti poti imagina unde am facut poza. Ai pus degeaba membrii de partid sa rascoleasca tara. E în cu totul alta parte. A lasat numele lui barbat-su scris cu pietre, ca sa se vada si din avion ca a trecut pe acolo. Daca vrei s-o vezi în realitate, trebuie sa … … V-am facut-o, nu-i asa? Chiar ati crezut ca e vorba de Elodia. Probabilitatea e mica spre nimic. Poza e facuta în noiembrie 2008, pe Monte Pizzoc, din apropiere de Vittorio Veneto, Italia. Undeva, pe coasta de est, e un plantou … Citește mai departe…

Monstrul

Am avut doua saptamâni mai mult decât idioate. Daca as sta sa pun la socoteala ca accidentul de care va povesteam în postarea dedicata casutei lui Paolo s-a întâmplat tot în perioada asta a anului, as putea sa dau vina pe stelele care-mi cam arata fundul în zodia pe care tocmai o traversam. Norocul e ca n-am manii din astea astrologico-depresive.

Si mai sunt norocoasa sa-l am pe amicul X, care apare de nicaieri si pe nepregatite, cam întotdeauna când am eu nevoie, de parca ar sti ca trebuie sa ma scoata din groapa de potential. De vreo patru luni tot îmi storc creierii sa scriu despre el. I-am cerut binecuvântarea, de vreo doua ori l-am si amenintat ca nu mai scapa nepus la gazeta, dar se pare ca am si eu tracul pe care-l are chirurgul când e sa puna bisturiul pe o persoana foarte apropiata.

Azi mi-a lasat pe messenger un link spre youtube, fara sa-mi mai spuna nimic. Dar mi-a facut duminica frumoasa. Citeste mai departe… Citește mai departe…

O casa unde te simti ca la bunica acasa

Villa Alma, Via Roma no. 10, Fossalta di Piave, Provincia di Venezia, Italia.

Nu fac publicitate decât locurilor si oamenilor despre care consider ca merita. Si ca atare nu e publicitate, e recomandare prieteneasca. Cam asa cum a fost si cu Kotok Island.

Paolo nu a fost numai seful cu care m-am înteles din prima clipa când ne-am vazut la interviu, cu vreo cinci ani în urma. A fost un fel de înger pazitor care m-a scos din bucluc atunci când am facut câteva nazdravanii prin Italia. Nu stiu cine ar fi dispus sa-si lase musafirii la masa sâmbata la amiaza si sa faca cincizeci de kilometri pentru ca îl suna cineva ca si-a turtit masina. El a facut gestul asta, a venit de lânga Venetia, m-a saltat de pe autostrada si m-a dus la hotel. În zilele ce au urmat a umblat cu mine sa-mi rezolv problemele ce le-am avut cu masina. Cred ca a si platit ceva la service în locul meu, dar nu a vrut niciodata sa recunoasca.

Ei bine, mai mult din hobby decât din nevoia de a avea al doilea job, Paolo s-a hotarât sa faca o pensiune în casa în care a trait bunica sa. Si aici intervine faza cu reclama.

Daca aveti de trecut cu familia pe lânga Venetia si nu vreti sa stati chiar în buricul, scumpetea si aglomeratia târgului, va recomand sa popositi la Paolo în ograda. O sa va simtiti în sânul unei familii italiene vorbitoare de engleza. O sa aveti pe durata sederii voastre acolo niste vecini simpatici si cititi pâna în maduva oaselor si o sa locuiti într-o casuta care emana din toti porii parfumul linistit din vremea copilariei. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Multumesc cititorilor fideli

hz3

Din când în când, ce-i drept, nu foarte des, ma trezesc cu câte un cititor care pur si simplu îmi devoreaza blogul si atunci nu îmi mai încap în piele de bucurie. Pur si simplu mi se încarca bateriile pentru câteva luni si mi se sufla vânt din pupa. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Statuie într-un cimitir

Am avut norocul sa petrec vreo câteva zile prin Florenta si sa-mi dublez, cel putin, volumul sufletului inspirând prin toti porii minunile Renasterii.

Am fost la nici jumatate de metru de David al lui Michelangelo si am încercat sa-mi întiparesc în minte pâna si textura marmurei.

Nimic, însa, nu m-a impresionat ca si statuia sculptorului fara nume pe care am gasit-o la Aquileia, în cimitirul eroilor din Primul Razboi Mondial.

E covârsitoare mila care se coboara din ochii sorei de caritate peste muribundul din fata sa. E si durerea femeii-mama care priveste stingându-se aproape-copilul. Si e înaltator gestul îngerului ce ridica la cer sufletul soldatului rastignit pe crucea unui razboi totdeanua nedrept. Citește mai departe…

Sarbatoarea castanelor

În Colmaggiore-Tarzo, Italia.

Mi-e dor de Fei si de Pier, prietenii mei de suflet. La fel mi-e dor si de satucurile din nordul Italiei, peste care în perioada asta serile de mijloc de toamna astern un abur cu miros de castane coapte la foc repede.

Am vorbit cu Pier mai de vreo doua saptamâni. Era în Tailanda si se grabea sa-si termine treaba pentru ca se apropia sarbatoarea castanelor la el în sat si avea de pregatit utilajul de copt bunataturile cu coaja.

Vedeti voi, pentru faze de genul asta îi admir eu pe italieni. Acum vreo doi ani eram în Cizma si serile mi le petreceam în satul de dincolo de dealurile la poalele carora se întinde Vittorio Veneto. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Întâmplari cu avioane. “Ase-i când n-are omu’ lucru’ lui.”

Una usoara si amuzanta, de concediu. Mi-am amintit de faza asta comentând postul lui Sergiu despre linia directa Bucuresti – Beijing. Hai, cititi-o, ca si asta de aici e de actualitate.

Cât am lucrat la italieni, în mare stiam când plec, chiar daca mi s-au mai întâmplat si momente de “ia-ti laptopul si umbla”, adica sa fiu sunata seara ca dimineata trebuie sa fiu în Italia. Adevaru-i ca ma prinde stilul asta de viata. Nu mi-e prea greu sa-mi strâng catrafusele si sa ma mut la capatul celalalt de lume. M-am învatat sa împachetez niste bagaje… la marea arta. Pot oferi si consultanta în domeniu. Nici nu va puteti închipui cum încap 15-17 kile într-un rucsac de laptop :D. Totul e sa-ti dezvolti musculatura necesara ca sa defilezi prin fata celor de la check-in de parca ai avea un fulg în spate.

Daca plecarile erau oarecum clare, cu revenirile era ceva mai interesant. Deja secretara se obisnuise, cam pe când se apropia data întoarcerii… Citeste mai departe… Citește mai departe…