L-am vizitat pe Hu Xueyan

Dar nu l-am găsit acasă. Nu a mai trecut pe aici de vreun secol şi jumătate. Pentru Răzvan din Heidenheim, pentru că ein Man, ein Wort. Mi-au mai rămas câteva lucruri de povestit despre China şi simt nevoia să fac ceva frumos. Aşa că o să vă răpesc vreo câteva minute, să vă duc în casa unui bogătaş din Hangzhou-ul mijlocului de secol XIX. Tipul ăsta din poza de mai sus a făcut în viaţă cam de toate. A fost bancher, a mai şi construit câte ceva prin Hangzhou, s-a ocupat cu transportul pe apă. După părerea mea, cea mai deşteaptă chestie pe care a făcut-o e o farmacie tradiţională care mai funcţionează şi astăzi pe Hefang Jie. Data viitoare o să mergem şi acolo şi o să aruncăm o privire prin muzeul de lângă ea. Poate dacă nu ar fi fost Xueyan, azi Hangzhou nu ar fi avut patru … Citește mai departe…

Acasă la conţii de Collalto

IMG_9626

Cât am stat în Italia, am contribuit din greu la creşterea economiei lor prin consumul de benzină. E drept, pentru distanţe mai lungi am preferat trenul, dar transportul din interiorul provinciei e destul de incomod. Poate şi pentru că toată lumea are maşină. În primăvara lui 2007 am stat vreo trei săptămâni cu domiciliu forţat la hotel, departe de orice gară şi cu autobuze care sâmbăta seara nu se mai întorc iar duminica mai mult lipsesc. Aşa că am hotărât ca în următoarele ture să merg cu maşina mea. În felul ăsta am ajuns să cunosc şoselele din provinciile Treviso, Belluno şi Venezia mai bine decât pe cele din judeţul Arad. Am trecut de nenumărate ori din Conegliano spre Treviso şi, de fiecare dată când am ajuns în prima localitate, atenţia mi-a fost atrasă de o minune de castel. Întotdeauna mi-am promis că data viitoare o să mă abat de … Citește mai departe…

Micul București din marele Chicago

IMG_5200

Am avut norocul să prind în Chicago ultima sâmbătă însorită de octombrie și să mă scoată o colegă în oraș, în așa-zisul Downtown. Și cum timp de două săptămâni m-au dus americanii să cinăm pe la tot felul de americănisme-asiatisme-șialtisme, am considerat că e momentul să fac pe gazda bună și s-o duc la un restaurant românesc. Mi-am zis că într-un oraș atât de prietenos cu imigranții, e imposibil să nu fie și români prin zonă și măcar unul să nu fi pus de-o crâșmă-n drum. Cum Google are câte un răspuns pentru fiecare, la prima aruncătură cu search-ul, am găsit Little Bucharest Bistro. Am ajuns la ei pe site, am văzut că nu sunt prețuri care să ruineze un buzunar de român trăitor din diurnă, așa că mi-am zis să merită să-l țin de pole position. Pe urmă am mers mai departe și, pe TripAdvisor, am văzut tot felul … Citește mai departe…

Balșoi

IMG_3110

Azi vă povestesc, cu exemple, despre cum îi place rusului, indiferent că e vlădică sau opincă. Câteva crâmpeie din ce am văzut, în zi de primăvară, până-n… momentul în care m-au lăsat picioarele. A fost destul să mergem la primul metrou ca să ne dăm seama de dimensiunile Moscovei. Prima scară rulantă pe care am apucat-o ne-a coborât vreo nouăzeci de metri, pe o înclinație destul de nasoală, de la un moment dat am avut impresia că lumea din jurul meu începe să se învârtească. L-a ieșire n-am nimerit stația pe care mi-a recomandat-o Oleg ca să ajungem în Piața Roșie. E destul de nasol pe aici. Stații supraetajate care comunică între ele și cu alte stații prin tuneluri prin care o iei apostolește la picior, o grămadă de ieșiri dintr-o stație care te pot duce la sute de metri unele de altele. Ce m-a enervat în Hong Kong, că … Citește mai departe…

Aquileia – sic transit gloria mundi

IMG_8788

Ieri am avut o seară de documentare și de tăbăcit postul ăsta, cu ani și împărați romani. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu e stilul meu. Dacă vreți detalii cu lună, zi și numărul de la pantofi, wiki le știe pe toate. E interesantă și versiunea italiană, nu doar cea engleză. E mai de-a casei și cu mai multă aplecare spre perioada medievală. Pe scurt: fondată de romani pe la 180 înainte de Christos, devenită municipium în jurul anului 90 BC, considerată pe la anul 400 al nouălea oraș al lumii, Aquileia e acum o așezare cu nu mai mult de 3500 de locuitori. Dar dacă drumurile vacanțelor vă duc pe autostrada Trieste – Veneția și spre șirul de plaje de pe malul Adriaticii italiene, merită să ocoliți puțin și să vedeți cel mai mare sit arheologic din nordul Italiei. E vorba despre un fost oraș-port la gurile … Citește mai departe…

Trento

25TrentoCasteloBuonConsiglio.JPG

Mi-au venit în minte tot felul de titluri fornăitoare, dar până la urmă m-am hotărât s-o spun scurt și răspicat. Am trecut prin Trento în noiembrie, 2007. Mi-a fost în plan s-o fac, pentru că un fost coleg pozar mi-a lăsat de înțeles că orașul se pretează la tras în obiectiv. Sincer, nu am fost prea pregătită să-l înțeleg pentru că nu mi-am citit lecția înainte de plecare. La drept vorbind, nici nu am știut că nu e în Veneto. Abia când mi-am calculat cu google maps câți kilometri am de condus, mi-am dat seama că trec în altă regiune. Alegerea momentului a fost scurtă. Eram în delegație, urma să vină iarna și aveam de circulat prin munți, așa că n-am mai stat pe gânduri. Mi-am socotit că dacă nu chefuim toată noaptea de vineri și plecăm la drum la o oră decentă, ne ajunge o sâmbătă să vedem ce … Citește mai departe…

John Roybal

DomeOutside1

Când, în martie sau aprilie 2007, am făcut primul pas în Piața Domului din Milano, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost “Uite, John. Am ajuns și eu AICI!” Și “aici” a însemnat cu mult mai mult decât locul respectiv. Pe John l-am cunoscut în 1999 și la scurt timp mi-am dat seama că e fix ce-mi doresc de la viață. Nu…nu să devin doamna Roybal am tânjit. Asta deja exista și apăruseră și cei trei cucuieți. Posibil să fi urmat și alții, dar le-am pierdut eu urma. Eram de trei ani împotmolită în contabilitate, plecam de multe ori la lucru dimineața și mă întorceam a doua zi, seara. Încercam să pun ordine într-un haos moștenit și, cu tot regretul recunosc, nu reușeam să fac mare ispravă. Clădeam într-o parte, veneau tâmpenii și stricau în altă parte. Atâta dezastru, cât într-o firmă pseudo-comunistă, nu poate exista nicăieri. Să … Citește mai departe…

Ieri, la Muzeul Satului

”Lume, lume, hai la târg!” Am hotărât să rămân peste weekend în Timișoara pentru că mi s-a ivit ceva de lucru și săptămâna viitoare nu mai am vreme și de asta. N-are rost să vă plictisesc cu detalii: un proiect intercalat într-unul mare, peste care s-a nimerit și ce am vrut sa fac ieri. Dar… de parcă aș fi fost la școală și ar fi trebuit sa fac tema la mate, mi-a fost destul să văd pe tion.ro că la Muzeul Satului e târg de meșteri populari, că asta m-a aruncat de pe scaun direct în bocanci și p-aci mi-a fost calea. Știam că există, chiar trecusem o dată pe lângă el, am și ratat un chef pe care un coleg l-a ținut acolo, dar nu ajunsesem până acum să intru. Dar ieri m-am dus cu bucuria cu care mergeam prin Italia când auzeam de vreun târg. Departe de atmosfera … Citește mai departe…

Duminică la Castel Brando

Castel Brando

Alex, e aproape anul de când ți-am promis că o să povestesc despre castelul ăsta. E imposibil să-l ratezi dacă o apuci pe Strada del Prosecco, șoseaua ce leagă Conegliano, Vittorio Veneto și Valdobbiadene. La câțiva kilometri după ce treci de intersecția ce te duce spre Passo San Boldo și puțin înainte de a ajunge la Follina, îl zărești pe coama unui deal, la 370 de metri deasupra mării. Aparține de Cison di Valmarino, localitate dinspre care se poate urca fie cu mașina/per pedes, fie cu un lift cu cremalieră. Dacă te hotărăști pentru a doua variantă, trebuie să plătești 1 euro. A apărut ca o fortificație romană și a continuat prin a fi o stavilă în calea migrației. După ce a trecut prin toate câte le-a pățit, a fost reconstruit de vreo câteva ori, fiecare epocă lăsându-și mai mult sau mai puțin amprenta. Acum o să întâlniți un amalgam … Citește mai departe…

Abaţia de la Follina

IMG_9427

Am avut norocul să găsesc bijuteria asta gotică la nici treizeci de kilometri de Vittorio Veneto, pe drumul care duce la Valdobbiadene. Primele înscrisuri în care e menţionată datează de pe la mijlocul secolului al XII-lea. Se pare că la vremea respectivă a fost o mănăstire benedictină, transformată mai târziu în abaţie cisterciană, ordin foarte prezent în zonă. Biserica, în sine, a mai suferit modificări de-a lungul timpului. În schimb, în curtea interioară care a fost construită în 1268, doar trandafirii roşii au fost schimbaţi din când în când. Când te uiţi mai atent la colonadele care susţin pridvorul patrulater, vezi cum timpul a muşcat în piatră. De câteva ori pe an, aici poposesc marile orchestre simfonice ale Italiei pentru că acustica bisericii e extraordinară. Nu e de ici, de colo să te numeri printre spectatori. Un bilet costă de la cincizeci de euro.

Novara

17Novara.JPG

Mi-a rămas în minte ca cel mai îngrijit orăşel prin care am avut ocazia să trec în Italia şi nu cred că lucrurile să se fi schimbat între timp. Atât cât am avut vreme să mă plimb aiurea prin centru, vreo 3-4 ore, nu am găsit decât străduţe foarte cochete. Acu’ nu bag mâna în foc că n-or fi şi dintr-alealalte, dar eu n-am găsit decât clădiri (de locuinţe) care păreau renovate de cel mult câţiva ani. Asta în timp ce în Italia sunt multe care ar avea nevoie de o renovare sau măcar de o văruială sănătoasă a faţadei, campioană la capitolul ăsta fiind Veneţia. Singurele două care aveau nevoie de o renovare sau erau chiar in curs de, au fost şi cele mai interesante. Din depărtare am ochit o biserică al cărei turn aduce pe undeva cu Capitoliul din Wanshington, dar presupun că mult mai vechi decât ăsta. … Citește mai departe…

Hai sa ne racorim putin

IMG_6560

La Polar Ocean Park din Hangzhou. Adica aici.

Fix peste drum de aici 😀

Am fugit într-o duminica sa ne adapostim de vipia de afara. Sa nu va lasati pacaliti de pozele cetoase. Nu e toamna, nu e frig. E prin august, cu vreo 40 de grade Celsius si umezeala de se condenseaza apa pe tine imediat cum iesi afara.

Cam scumpic, dupa parerea mea, dar distractia costa în China. La vreo 20 de euro la cursul de azi, vreo 16 la vremea aia. De banii astia am vazut un fel de gradina zoologica cu animale polare. Si pentru ca spatiu era din belsug, au mai avut un acvariu cu pesti exotici, rechinasi, sturioni si corali.

Îmi pare rau, dar pozele nu sunt de calitate prea buna.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Statui din plante

vas cu panze

Multumesc, Marinela!

Chinezii sunt mesteri dibaci într-ale aranjatului de parcuri. Desi, nu s-ar spune daca nimeresti în cartierele vechi. Mi-a venit sa spun “insule de blocuri”. Nu, sunt mari de blocuri cenusii, toate la fel, toate aranjate în strazi drepte si perpendiculare.

Dar dupa ce parasesti zona si nimeresti într-un bulevard nou, totul devine verde. Tot timpul vezi câte un chinez cu palarie tuguiata, din paie de orez, care trebaluieste ceva. Smulge o buruiana, aranjeaza o ramura, schimba ghivecele în ronduri.

Imaginati-va un oras de opt milioane de locuitori, cu zeci de mii de palmieri cicas, care în preajma iernii sunt protejati, fiecare în parte, sa nu înghete mugurele din care, în primavara, or sa creasca frunzele noi. Nu e munca putina. Si mai au o specie de iarba care creste în tufite. Probabil sunt câteva mii de hectare plantate bucata cu bucata în Hangzhou. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Caorle

Ieri am gatit ton pe gratar si cartofi cu rozmarin. Bucatarind eu alene, pe lânga oale, cam când a început pestele sa se prajeasca si cartofii sa se rumeneasca în cuptor, m-a lovit peste nas un miros ce m-a teleportat în urma cu cinci ani, pe o straduta din Caorle.

2007 a fost un an interesant pentru mine. Primul drum cu masina în Italia, vâjâind în fiecare sfârsit de saptamâna pâna unde reuseau rotile sa ne care. Am fost o trupa interesanta, toti tineri, asa cum n-o sa ne mai strângem niciodata.

Pe urma a venit toamna, prima plecare în China, cinci saptamâni dupa care am povestit tuturor ca daca as mai fi stat una, mi-as fi pierdut mintile. Dar a prins bine încalzirea pentru ce a urmat în 2009 – 2010.

Dupa care a venit noiembrie, al doilea drum cu masina în Italia, moment când a intrat si Ilie în scena si dupa câteva luni si gramezi de patanii împreuna s-a înfipt printre putinii prieteni de cursa lunga. A venit si accidentul, de am ajuns sa trimit masina cu tirul, iar eu sa ma întorc cu avionul când s-a terminat delegatia.

Weekend-ul la Caorle a fost primul din vara de pomina. Numai ce-mi luasem mândrete de Canon IS2, chestie destul de misto la vremea aia. Ca sa împac capra de mine, pe care o mâncau copitutele sa-si probeze jucaria, cu verzele colegilor, care trageau sa fie udate cu apa de mare, am ales statiunea asta pentru ca e o asezare traditionala si nu foarte aglomerata. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Time Lapse

Nu stiu cum îi spune exact tehnicii, în româneste. Ideea e ca se comprima în câteva secunde de filmare evenimente care dureaza minute, ore sau chiar zile. E opusul lui slow motion, high rate photography. Va mai amintiti de expresia “filmat cu încetinitorul”. Când eram copil si ma uitam la câte-un meci de fotbal, îmi închipuiam tot timpul ca reluarile cu încetinitorul sunt facute de un nene care pune frâna peliculei.

Principiul de baza al ambelor e diferenta de viteza de înregistrare a cadrelor, fata de cea de redare. Pentru ca o succesiune de imagini sa para ochiului uman o miscare continua, e nevoie de o rata 24 de cadre pe secunda. Slow motion reprezinta ceea ce depaseste valoarea asta în momentul în care se înregistreaza. Chiar cu mult, daca îmi permiteti sa-mi exprim parerea. Un fulger filmat la adevarata lui valoare ar trebui sa beneficieze de o rata pe la 500.

Time lapse, însa, e munca de chinez a fotografilor. Uneori stai ziua întreaga sa obtii un minut de filmare. Asta, pentru ca repetarea pozelor se face la intervale foarte mari de timp.

Sunt foarte multe chestii din natura care devin spectaculoase daca sunt filmate cu tehnica asta. Un time lapse clasic e filmul în care vezi cum se deschide o floare.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Din ciclul “limuzina cu animale”

Sunt sigura ca stiti pozele cu calutul în Trabant, porcul sau vitelul în nu mai stiu ce alta rabla.

Azi, în drum spre serviciu m-au depasit astia. Cum între Timisoara si Sag sunt doua benzi, nu m-am putut abtine sa nu ma trag mai lânga ei si sa-i pozez.

Nu stiu exact câti au fost. Cred ca vreo opt-noua. Înainte de podul de la Sag ne-au facut cu farurile cei din fata, ca statea potera la pânda. Au tras pralele pe dreapta si nu se mai terminau de coborât din masina.

Citește mai departe…

Cu trenul de la Hong Kong la Beijing

Urmeaza sa se construiasca o linie de mare viteza între Hong Kong si Guangzhou si distanta dintre cele doua orase va fi parcursa în 48 de minute. E de la sine înteles ca între capitala Chinei si Guangzhou calea ferata deja e functionala.

Beijingul nu iroseste nicio ocazie de a se lega cat mai puternic de Hong Kongul care e o cu totul alta lume fata de China Mainland.

Nu as fi scris despre asta daca nu mi-ar fi atras atentia macheta viitoarei gari. Va fi construita în partea de vest a Kowloon-ului, din câte am citit, în zona portului. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Schwabenhaus – lucru nemtesc în tara româneasca

V-am mai povestit eu ca prietenii adevarati îmi încap sa fie numarati pe degetele de la o mâna.

Ilie e unul dintre ei. Desi am lucrat la aceeasi firma, eu am fost în Timisoara, el în Sânnicolau, asa ca am ajuns sa ne cunoastem în Italia si acolo mi-a devenit frate întru hoinareli. Cumva e normal sa ne asemanam. E mai tânar doar cu patru zile. Ceilalti zece ani nu se mai pun, pentru ca de multe ori mi-a demonstrat ca e mai matur ca mine, reusind sa-mi puna frâna când m-a luat valul.

Se pare ca în România ne e mai greu sa ne vedem. Ultima oara a fost în urma cu vreun an. Si atunci, în Ungaria, pentru ca am hotarât sa ne întâlnim la Mako, la un gulyas la ceaun, la pensiunea de lânga podul Muresului. De atunci tot ne amenintam când unul, când celalalt, ca urmeaza sa ne întâlnim, dar nu prea ne mai iese.

Ieri m-a sunat, de parca ar fi simtit ceva:

– Hei, fratica, sa nu-mi spui ca esti în Timisoara!

Culmea, am fost. În 99,99% dintre cazuri, îmi pregatesc toate sarsanalele de joi seara si vinerea plec la Curtici direct de la serviciu.

Am stabilit sa ne întâlnim la jumatatea distantei între Timisoara si Sânnicolau si i-am cerut o ora ca sa am vreme sa-mi termin curatenia în bârlog si sa trag un dus, sa scot praful de pe mine.

Undeva, la vreo treizeci de kilometri de Timisoara, pe drumul ce duce la Cenad, e Sandra. O localitate care în trecut a fost locuita de nemti, la fel ca multe altele din Banat. În paranteza fie spus, Sandra rezoneaza oarecum în mine. Fratele mamei si unchiul meu preferat a fost aici vreo câtiva ani preot.

Daca o iei la stânga, pe aleea din fata bisericii, ajungi la Schwabenhaus: o pensiune rustica, dar ridicata la rang de patru margarete si care îsi tine sus stacheta de mai bine de zece ani. Citeste mai departe… Citește mai departe…