Ce-i rău, nu piere

Hai că am trecut şi peste faza de luna trecută. Am ieşit destul de şifonată, am avut nevoie de câteva săptămâni să ajung să spun că e mai bine, dar viaţa merge înainte. De ce scriu asta? Pentru că mai treceţi pe aici şi să nu credeţi că am dat colţul. Mai am încă o grămadă de dandanale de rezolvat, de reclasificat nişte priorităţi şi persoane, de rezolvat probleme de sănătate proprii şi ale părinţilor, de văzut ce o să se întâmple cu casa, de… Da’ mai HO, că nu-i concurs! Chiar pe toate trebuie să le duc în cârcă?… Mda, chiar pe toate, mama mă-sii de treabă. Şi trebuie să fac o schimbare în viaţă, să ies din starea asta de lâncezeală care de cinci ani îmi rugineşte ciolanene şi sinapsele şi pune câte un kilogram peste altul. Să regăsesc bucuria, motivele şi subiectele de a scrie. Să ne … Citește mai departe…

Azi sunt fragilă…

“Stingeți lumina, nu vreau gălăgie, Azi sunt fragilă ca o păpădie. Azi mă dor fluturii care zboară, Azi mi-e dor de tine-a mia oară. Mă ard pe tâmple curcubee Vărs lacrimi de copil, nu de femeie. Azi sunt fragilă ca o adiere, Cu gust de izmă și miros de miere. Mă spulberă și cea mai mică boare, Azi sunt fragilă ca o ninsoare. Îmi intră luna-n ochi și nu mi-e bine Azi îmi e tare, tare dor de tine! Grăbiți puțin ziua, să se facă seară, Sau să se facă mâine, sau doar să nu mai doară, Stingeți lumina, nu vreau gălăgie Azi sunt fragilă ca o păpădie!” Mihaela Baran, din volumul Poeme duioase la cap Azi sunt fragilă pentru că ieri am trecut razant pe lângă moarte. Iar. De data asta i-am văzut întunericul cu ochii. La propriu. Am fost la vreo două sute de mililitri depărtare de ea. … Citește mai departe…

Salutările mele merg la Heidenheim

Poate m-am trezit cam târziu, că azi am văzut că nu s-a mai întâmplat. Nu prea mai ajung să scriu pe aici, dar mai dau câte un ochi pe statistici. Şi ele spun că de câteva zile cineva din Heidenheim citeşte la greu blogul. Of… de-aş avea vreme, câte o întâmplare de asta m-ar pune iar pe scris aici. Nu ştiu cine eşti, sper să te întorci să citeşti rândurile astea. Mulţumesc pentru vizită.

Românie, plai de dor

Mi-am comandat nişte pantofi de pe un site care se pare că expediază din Hong Kong. Data trecută, cu “flat post,” au ajuns după mai bine de două luni. Când am pus comanda, pentru că au fost trei perechi, tot scăzând din transportul pe bucată, am ajuns ca “expedite post” să fie mai ieftin ca flat, cu vreo câţiva cenţi. N-am ştiut ce e, dar mi-am zis să încerc. Oricum, mai mult ca celălalt n-are cum să dureze. Duminică am făcut comanda, aseară am primit un SMS si un email de la DHL că pachetul e pe cale să ajungă în România şi să mă pregătesc de formalităţile vamale. Aha, deci asta înţeleg chinezii prin expedite. Şi de aici începe distracţia. Pot să facă ei totul şi să plătească în locul meu, iar eu să restitui banii la livrare. Contra unui comision simbolic de 100,8 lei ar plăti pentru mine … Citește mai departe…

Mâncare de gălbiori cu şuncă şi smântână

galbiori

Pentru că a venit toamna, pentru că am primit bonurile de masă, pentru că se întâmplă de una, maximum două ori în an, ieri mi-am făcut cumpărăturile şi azi mi-am făcut de cap. Faza cea mai cu dichis în toată afacerea asta e curăţarea gălbiorilor. Pentru că sunt ciuperci de pădure şi vin cu o grămadă de mizerie între lamelele fine. Dar azi mi-am lăsat imaginaţia să zburde şi le-am făcut duş. Fiecăruia în parte, aşa că mi-a luat vreo oră. Dar pe urmă treburile au mers şnur. 800 grame de gălbiori 1 cutie de cuburi de şuncă (de la Lidl) 1 lingură de unt 1 ceapă medie 3 căţei de usturoi 400 g smântână fermentată (adică de-a noatră, neaoşă, nu panna italiană) dar cu conţinut mare de grăsime 100 g parmezan ras 100 ml de vin alb sec 1 legătura de frunze de pătrunjel piper sare Se taie ciupercile … Citește mai departe…

Din nou despre centură

raspuns CNADNR

La faza cu centura Curticiului, interesul meu e mai mare decât al celor plătiţi (şi) din banii mei ca să îi poarte de grijă. Dacă nu aţi mai citit celelate articole, puteţi să răsfoiţi puţin blogul şi o să daţi de ele. Nu sunt la prea mare distanţă, pentru ca în ultima vreme nu mai apuc să scriu. Întâmplător, am luat legătura pe facebook cu echipa domnului senator Igaş. “Facebook?” ziceţi şi ridicaţi miraţi din sprâncene? De ce nu, dacă preşedintele şi premierul conduc ţara de pe acolo, eu de ce să nu-mi interpelez senatorul tot aşa. Zic. Bun, nu mi-am pus prea mari speranţe, mi-am povestit oful şi năduful şi spre plăcuta mea uimire, de unde în Primăria Curtici s-a mers la pas alergător pe ideea gen “nu e treaba mea”, aici părerea mi-a fost ascultată. Ba chiar preluată şi dată mai departe. Azi am primit răspuns de la … Citește mai departe…

Cum poţi distruge un om cu o hârtie

Şi cu nepăsarea cu care îţi faci treaba pentru care eşti plătit. E trecută săptămâna de când am trăit pe pielea mea o mostră de miserupism al salariatului bugetar. Dacă cel care mi-a răspuns la propunerile pe care le-am făcut pentru centura Curticiului ar fi pus doar mâna pe un telefon să fi întrebat, poate casa în care trăiesc de o viaţă cu părinţii ar fi fost salvată de la demolare. Dar i-a fost mult mai simplu să spună că nu e de datoria primăriei să închidă sau să deschidă bariere, în loc să se intereseze la CFR. În urmă cu câteva seri am vorbit cu un om care mi-e ca un frate de mai bine de un sfert de secol. Ştiam că are probleme şi tocmai de aceea am înţeles când nu m-a sunat de Paşti şi nu l-am sunat nici eu, să nu-l pun într-o poziţie dificilă. Dar … Citește mai departe…

Răul cel mai mic

Sau epilogul muncii a trei generaţii. În seara asta a fost şedinţa lunară a Consiliului Local Curtici. Unul dintre punctele de pe ordinea de zi a fost aprobarea variantei finale a centurii localităţii. Cea care va demola casa facută de bunicii mei din toate lipsurile de după război. După ce s-au dus bunicii, a venit rândul părinţilor să-şi investească în ea munca de o viaţă întreagă. Pe urmă am început şi eu să fac ba una, ba alta. Am fost mai-mai să semnăm contractul pentru termopane şi să cumpărăm lemnul să schimbăm acoperişul. Vinerea am discutat cu meşterii, în următoarea joi a aflat taică-meu din gura satului, în zi de piaţă, că urmează să fim demolaţi. Asta a fost prin august, 2012. De atunci am trăit într-o totală nesiguranţă. Acum ni se spunea că urmează să fim expropriaţi, pe urmă venea cineva cu un zvon că centura va trece prin … Citește mai departe…

Fratele meu indian

Pe Raj ori îl iubeşti, ori îl iubeşti. Chiar şi când îţi vine să-l strângi de gât, starea respectivă nu te poate ţine mai mult de jumătate de minut. Prima dată când l-am văzut, m-a făcut să-mi dea lacrimile. Am fost nou angajată în firma în care am lucrat până anul trecut. Am fost toţi strânşi la întrunirea echipei, care în anul acela s-a ţinut în Indonezia. Am ajuns ceva mai târziu la masă, în food-court-ul din mallul de lângă hotel. Multe personaje necunoscute în jurul meu, multe nume străine pe care nu reuşeam să le reţin şi să le ataşez unei persoane. La un moment dat mi s-a adus blidul de tăiţei. Văzând că mai toţi deja înfulecau cam aceeaşi treabă, am întrebat gaşca dacă sunt picanţi. Unul mic şi mai negru, din capătul celălalt de masă, a spus liniştit că nu. Aşa că am băgat în gură un … Citește mai departe…

Propuneri pentru centura Curticiului

drum6

O să ziceţi că sunt direct interesată pentru că, dacă rămâne aşa cum e acum, viitoarea şosea o să treacă fix peste casa mea. Da, e drept. Şi e normal să mă zbat şi să-mi mulg mintea să găsesc o soluţie ca să nu ajung să-mi iau de mână părinţii de şaptezeci de ani şi sarsanaua în spate şi să plec unde văd cu ochii. Să nu fiu pusă în situaţia să primesc bani mărunţi pe casa în care am investit trei generaţii ca s-o ţinem în picioare şi să ne facem confortul necesar unor fiinţe civilizate. Casa în care ne simţim acasă. În varianta asta, eu sunt cea mai afectată. Pe urmă vin viitoarele accidente date de grămada de curbe ba la 90, ba la 180 de grade care sunt sau or să fie în jurul pasajului. Mai sunt cei aproape 900 de kilometri în plus pe an, pe … Citește mai departe…

Proiectanţi de drumuri în ţara lu’ peşte

Ştiu că vi se pare strigător la cer cum s-a făcut pasajul de la Curtici. Adică s-a băgat o grămadă de bani ca să nu mai aşteptăm să treacă trenul şi în loc de asta ne-am trezit cu hardughia în pupul satului. De nu o să ştim cum să scoatem tirurile din el, când s-o închide bariera. Ba ştim. Un alt proiectant deştept zice să se întoarcă ditamai mastodontul 180 de grade, într-o curbă de tip “ac de păr” aflată imediat la baza pasajului şi s-o ia înapoi spre Arad. Ca să ocolească localitatea a cărei lungime deja a parcurs-o pe jumătate. Dar, iac-aşa, cu morişca de vânt de pe Limboasa şi serpentina din plină câmpie, rezolvăm atracţiile turistice ale locului. Că despre ştrandul termal, ca despre morţi: numai de bine. Dărâmăm case, distrugem grădini. Nu contează. Ei au trântit un studiu de fezabilitate, au luat banul, au băgat palma … Citește mai departe…

De luat banu’ la fraieri

curent1

De parcă n-ar fi destul că mi-e inboxul plin de Viagra, ochelari Rayban şi pastile pentru penis enlargement, mai nou spamul cunoaşte o nouă valenţă şi mă încântă cu dispozitive minune de redus consumul de curent electric. Şi nu dă sfântul Dumnezeu să ajung pe o pagină de ziar, să nu mă asalteze o reclamă la din astea. Moda celor de redus consumul de benzină se pare că a trecut. Or fi fost prea multe motoare stricate şi li s-o fi dus buhul. Poate că aş fi trecut mai departe dacă nu mi-ar fi zgârâiat retina una, de-a dreptul nesimţită. Ceva cu “păcăleşte-ţi contorul”. Păi cum să-l păcăleşti altfel decât să-l mânăreşti şi să furi curent. Sport la greu practicat în scumpa noastră ţărişoară de către bravul nostru popor. “Hait!” mi-am zis. Ia să văd cu ce se laudă năzdrăvanul. Am intrat pe site-ul respectiv, unde am dat peste un … Citește mai departe…

E clar că trăim în alte vremuri

Mi-am dat seama de asta acum, când am aflat că a murit cineva, pe care nu cred că l-am întâlnit în viaţa reală. Şi până acum nu mi-aş fi putut închipui că dispariţia unui prieten virtual poate să doară aşa, în realitate. Facebook a intrat în vieţile noastre parşiv, ca un drog gazos care se strecoară pe sub uşă. La început nu îţi dai seama de el, pe urmă devine parte din tine. Victor a ajuns la mine pe blog, când eram pe zăCurtici, citindu-mi comentariile de pe alt blog. După ce m-am mutat nu am mai putut să îi trimit automat feed-uri şi am pierdut legătura. Ne-am regăsit, întâmplător, pe facebook. La început am fost aproape să-l blochez pentru că îmi despica în patru orice postare. Ba îmi băga de vină chiar şi pentru greşelile pe care le făceau cei care postau chestiile pe care eu le dădeam mai … Citește mai departe…

Lucrurile devin și mai bizare

rabbit

La pachet cu faza de ieri, mi-am mai amintit una, povestită de același amic. „Într-un an, înainte să mă-nsor, la vreo câteva săptămâni după Paști, un prieten a organizat o băută, la el acasă. Târziu, spre miezul nopții ne-a lovit și foamea și nu mai știu cui i-a venit ideea să frigem un iepure. Numa’ că animalul trebuia tăiat și belit înainte să-l punem în frigare. Așa că l-am trimis pe stăpânul locului să meargă la cuștile cu iepuri și să aducă unul. Bătoci, cum am fost, nu mai țin minte dacă a fost bun, dacă a fost fraged, dacă a fost ațos. După ce ne-am pus burțile la cale și am mai tras câteva guri de vin, ne-am culcat fiecare, pe unde am nimerit. Dimineața, bătăi în poartă și urlete. Iese unul afară, deschide ușa și dă peste baba care avea casa lângă a celui la care făcusem cheful. … Citește mai departe…

Când nimic nu e ce pare a fi

pig

Nu știu cum mi-a venit, dar pur și simplu s-a dat vălul de pe niște amintiri. Nu le-am trăit eu, mi-au fost povestite de un amic, așa că îl las pe el să continue, cum îmi revin în minte după vreo douăzeci de ani. Eram la socru-meu, la tăiat porcu’. Ne-am adunat vro’ trei prieteni, cumnatu-meu, socru’ și vecinu-său, care era cioban. Am început-o cu noaptea-n cap, pe la cinci, da’ ca să avem curaj să intrăm în bârlogul namilei, ne-am cinstit o tură cu jinars. Și după aia cu încă una. Iar după ce am pus animalul la pământ, până să ne apucăm să-l pârjolim, am terminat litra adusă de socru, din podrum. Îmbrăcăm noi porcu-n paiele pe care le pusese socru la adăpost, de cu vară. Punem pe el vreo patru baloți, să fim siguri că se coace bine șoricul. Îi dăm foc și îi mai tragem o … Citește mai departe…

Micul București din marele Chicago

IMG_5200

Am avut norocul să prind în Chicago ultima sâmbătă însorită de octombrie și să mă scoată o colegă în oraș, în așa-zisul Downtown. Și cum timp de două săptămâni m-au dus americanii să cinăm pe la tot felul de americănisme-asiatisme-șialtisme, am considerat că e momentul să fac pe gazda bună și s-o duc la un restaurant românesc. Mi-am zis că într-un oraș atât de prietenos cu imigranții, e imposibil să nu fie și români prin zonă și măcar unul să nu fi pus de-o crâșmă-n drum. Cum Google are câte un răspuns pentru fiecare, la prima aruncătură cu search-ul, am găsit Little Bucharest Bistro. Am ajuns la ei pe site, am văzut că nu sunt prețuri care să ruineze un buzunar de român trăitor din diurnă, așa că mi-am zis să merită să-l țin de pole position. Pe urmă am mers mai departe și, pe TripAdvisor, am văzut tot felul … Citește mai departe…

America-i doar pân’ la ușă

ambasadaUSAmic

De la Otopeni la ambasadă nu-ți trebuie nici măcar un sfert de ceas. Dar înainte de asta trebuie să iei un taxi. În aeroport am văzut că sunt două variante: rapid sau la comandă. După experiența din Moscova, când am plătit diurna pe două zile să mă duc cu taxi la stația de metrou și după câte auzisem despre rechinii de Bucale, mi-am zis să nu risc. Am urcat frumușel la etajul 1, unde am găsit vreo trei automate de pe care mi-am putut alege firma care mi-a mângâiat cel mai tandru inspirația. Am rămas uimită să văd că, în București, tarifele sunt undeva la jumătate față de Timișoara. Așa că, bănățeni, să nu vă mai aud că nu vă rentează. N-aveți nici pe departe blocajele de trafic în care bucureștenii își ard benzina degeaba. Buun, automatul mi-a scos un tichet cu indicativul taxiului și minutele în care trebuie să … Citește mai departe…

Mulțumesc, Timișoara!

flori pentru Timisoara

Asta e ultima noapte pe care o dorm, în mod oficial, în Timișoara. Bagajele îmi sunt aproape strânse, amintirile – bătute în ținte de oțel pe suflet. Fără Timișoara nu ați fi ajuns să citiți rândurile astea pentru că nu le-aș fi scris. Din simplul motiv că puțin probabil că mi-ar fi venit ideea să mă apuc de blogăreală. Au fost opt ani interesanți. Cei mai frumoși din viața mea, cei care m-au definit ca om. Am plecat din Arad după șapte ani de calvar într-o meserie care nu mi s-a potrivit și după alți trei în care ba trupul, ba sufletul, ba amândouă în același timp mi-au fost făcute țăndări, pulbere, praf cosmic. Am cunoscut ce înseamnă să nu mai fii acasă, printre mulți alții care nu sunt nici ei. Am nimerit între niște copii care numai ce terminaseră o facultate și lângă ei mi-am trăit studenția de care … Citește mai departe…

O generație pe care o blamăm în fiecare vară

teens

E deja un ritual ca vreo săptămână-două, după bacalaureat, interneții să se scuture de râsul celor care, cu perversitate, citim chestiile năstrușnice care le ies absolvenților din pix. Iar ceremonia continuă cu comentariile cu care ne masturbăm ego-ul că ei sunt niște proști, în comparație cu noi, cei care am tocit manualele comuniste, mai mult de frica unor profesori cu comportament de animale de pradă. Buuuun, am stabilit că nu-i duce capul, trecem să le evaluăm gradul de dezmăț. Și, Doamne, câte mai găsim iar să le reproșăm. Noi, ăia care ne ascundeam prin parc, seara târziu, să ne îmbătăm cu poșirca ce o găseam în alimentara. Da, vremurile s-au schimbat. Între timp unii ne-am deschis câte-un bar sau un club și nu ne interesează să-i căutăm de buletin pe cei cărora le vârâm sub nas paharul ornat și care costă cât masa unui bătrân din azil. Mai zicem că-s … Citește mai departe…

O zi, de s-o șterg din calendar

Crying-gg

De dimineață am primit un mail de la o fătucă din China. Mi-a spus că a plecat din firmă și că vrea să-și facă o afacere pe cont propriu. Bravo ei! Și mi-a mai spus de planta mea. Aia de care m-am îndrăgostit în China, pe care am cumpărat-o pe nevăzute și n-am putut s-o aduc în țară pentru că nu mi-a încăput în geamantan. Aia pe care am plantat-o în curtea fabricii și-mi trimiteau fetele poze cu ea în fiecare an, când înflorea. Planta de la care mi-am luat rămas bun ca de la o soră, când am plecat și căreia i-am promis că o să trec s-o văd când oi mai ajunge prin China. Au căsăpit-o pe Mihaela mea, la fel cum au făcut cu rozmarinul lui Dinevio și cu toate plantele care erau în părculețul ăla. Cică nu le-a mai ajuns spațiul să-și parcheze mașinile. Parca-mi-aș bocancii … Citește mai departe…