Înainte de a intra ţăranul în America

V-am povestit ce tâmpenii am făcut în ziua în care am ajuns anul trecut în America. Dacă nu mai ţineţi minte, detalii aveţi aici. Numai că epopeea porneşte din ţara nimănui, de dinainte de controlul paşapoartelor. Ajunge avionul in Chicago şi-mi dau seama că nu mi-am completat declaraţia vamală pe care o primisem de la stewardesse. O bag în buzunar şi dau năvala în primul WC care-mi iese în cale. Trecuseră deja mai bine de nouă ceasuri de la ultima vizită, pentru că am oroare să prestez în locurile frecventate de câte o sută de oameni pe oră. Prin aeroport mai trece cineva cu o cârpă. In ţările civilizate mai ai un recipient cu dezinfectant. Dar în avion… grrrr. Am fost o singură dată şi nu-mi mai vine să repet. Îmi scot pixul, paşaportul, tichetul de îmbarcare, declaraţia vamală, îmi agăţ rucsacul de clanţă, mă întronez şi, multitasking, pe lângă … Citește mai departe…

By Metra II – faţa frumoasă a Americii

TinleyParkMetra

Data trecută v-am povestit cum sâmbăta am ajuns să iau trenul dintr-o suburbie locuită de negri şi cum nu am fost tocmai încântată de ce am văzut în staţiile de unde am plecat şi unde am ajuns. Cum nu păţisem nimic cu o zi înainte, am prins curaj pentru duminică. Aveam de ajuns puţin mai departe de Art Institute şi m-am gândit să apelez din nou la trenul de pe linia lui Electric District, mai ales că ultima staţie de pe traseu ar fi fost chiar în parcul pe care-l planificasem la răscolit. Numai că duminica nu circulă trenuri pe ruta respectivă. Aşa că m-am hotărât să iau ceva de la mine, din Tinley Park şi oi vedea eu unde ajung, pe linia lui Rock Island. Principalul e să fiu in Downtown. Până în dimineaţa aia doar trecusem cu maşina prin apropierea gării iar intre ea şi şosea e o … Citește mai departe…

By Metra – navetist de weekend in Chicago

metramap

După New York, Chicago e al doilea oraş al Statelor Unite, ca număr de navetişti strânşi din suburbii şi livraţi în centru. Aşa că mi-am zis s-o încerc şi pe asta. Nu la orele de vârf din timpul săptămânii, că nu am avut cum, dar măcar în cele două zile de weekend pe care le-am prins la sfârşitul lui octombrie. Nu a fost doar spiritul de aventură cel care mi-a dat ideea, ci şi buzunarul, după ce am văzut că trei ore de parcare ar fi pe la douăzeci şi cinci de dolari, iar biletul de weekend cu număr nelimitat de călătorii pe toate liniile Metra e doar opt. Numai că Metra e strict trenul care te duce şi aduce. Restul trenurilor suspendate şi al autobuzelor care străbat străzile dintre zgârâie-nori ţin de alte firme, cărora nu le-am scormonit încă modul în care pot să iau un bilet. Văzut din … Citește mai departe…

An American Traditional

mar in caramel2

Sau cel puţin asta presupun, pentru că nu am mai văzut până aici aşa ceva. Îmi place să ajung la firul ierbii, cum s-ar spune. Dacă sunt într-un loc, să îi găsesc esenţa. Prin Chicago sau alte aglomerări dintr-astea urbano-capitaliste e destul de greu, spre imposibil. Lumea e adunată recent din toate părţile Pământului şi totul e o amestecătură. Şi, probabil, cum sunt o naţiune aşa de tânără, “autentic americane” pot fi numite doar peisajele. Văzusem chestiile astea prin supermarketuri sau alte magazinaşe mai mici dar nu le încercasem. Luasem înainte tot felul de prostioare dulci, să văd ce să le duc părinţilor şi colegilor şi fusesem destul de dezamăgită. Aşa că nu m-a tentat ideea să dau între şapte şi cincisprezece dolari pe ceva tras în ciocolată, care să nu-mi placă şi să-l trimit la gunoi. Dar în ultima zi de lucru s-a făcut, la firmă, târg de Halloween. … Citește mai departe…

Robert the Bruce

robert_the_bruce

Cică “don’t drink and drive”. În România practic zicala. Da’ cum, Doamne iartă-mă, să stai cu sucu-n faţă când ieşi cu băieţii la băute şi în America ai voie “a drink per hour”. Anul trecut am încercat mult trâmbiţata Bud Light şi am plecat de aici cu impresia că berea americană egal câh. Aşa că nu mi-am făcut prea mari speranţe. I-am cerut tipei de la bar “some beer, at your choice”. Tipa a râs şi mi-a pus în faţă o listă din care am ales Robert the Bruce. Prietenii maidenari imi vor înţelege alegerea subiectivă. Prietenii noi americani au avut doar cuvinte de laudă când am terminat prima halbă în tandem cu ei, care s-au dat la blonde. N-am ştiut de ce. Am început să simt când drăcuşorul de Patrick mi-a pus-o în mână pe cea de-a doua. Pe la mijlocul ei eram fericită. N-am ştiut ce iau şi … Citește mai departe…

Ş-o ajuns ţăranu-n America

În dimineaţa în care am plecat am lansat-o pe facebook că mă scol la 2, mi-am dat checkin din aeroportul din Timişoara, să vă fac în ciudă, am pus coada pe spinare ş-am plecat în trombă. Fără să mai dau explicaţii încotro. Şi am aterizat la Chicago. După care au urmat: Aeroportul Mai bine de o ora de stat la coadă, la paşapoarte. Băi, tată, parcă ar fi fost bugetari români. Vreo zece ghişee pentru nerezidenţi şi când unul, când doi, maxim trei la dat din butoane. Iar cum venea un avion, coada se oprea în loc şi erau trecuţi în faţă cei care erau aduşi în scaune cu rotile. Nu vreau să fiu cinică, dar cred că mulţi ştiu faza şi se dau loviţi. Pentru că prea e bătător la ochi numărul lor. Numai la avionul din care am coborât am vazut vreo cincisprezece cărucioare. Căutarea bagajului într-o mare … Citește mai departe…

Micul București din marele Chicago

IMG_5200

Am avut norocul să prind în Chicago ultima sâmbătă însorită de octombrie și să mă scoată o colegă în oraș, în așa-zisul Downtown. Și cum timp de două săptămâni m-au dus americanii să cinăm pe la tot felul de americănisme-asiatisme-șialtisme, am considerat că e momentul să fac pe gazda bună și s-o duc la un restaurant românesc. Mi-am zis că într-un oraș atât de prietenos cu imigranții, e imposibil să nu fie și români prin zonă și măcar unul să nu fi pus de-o crâșmă-n drum. Cum Google are câte un răspuns pentru fiecare, la prima aruncătură cu search-ul, am găsit Little Bucharest Bistro. Am ajuns la ei pe site, am văzut că nu sunt prețuri care să ruineze un buzunar de român trăitor din diurnă, așa că mi-am zis să merită să-l țin de pole position. Pe urmă am mers mai departe și, pe TripAdvisor, am văzut tot felul … Citește mai departe…

Chicago Dine Around

IMG_4743

Poate vă dau idei de afaceri. Nu văd potențial pentru Arad sau Timișoara, pentru că sunt prea mici, dar bucureștenii s-ar putea inspira. Din câte știu, la noi, chestiile „corporate” se rezumă la bețiile din teambuilding, cheful de Crăciun și unele cine ocazionale și ocazionate de apariția anumitor personaje, recte șefi sau colegi străini, consultanți sau colaboratori. Americanii au rafinat ultima variantă și au adus-o la un alt nivel. Se ia seara o trupă de la firmă, se urcă într-un microbuz și se plimbă puțin prin oraș, până când ghidului îi șoptește experiența că lumea începe să fie flămândă. Drept urmare toată gașca e debarcată la un restaurant, unde se ia cina. Ghidul e aproape invizibil. Apare doar atât cât să-și întrebe clienții dacă totul e în regulă. De la bun început, lumea știe că e o chestie contra-cronometru, la fel de bine cum știe care o să fie meniul … Citește mai departe…

O ţară pentru fiecare

IMG_4976

Până la ce vârstă îţi poţi găsi de lucru şi mai ales, cât poţi ţine de un serviciu. În urmă cu vreo nouă ani eram în Arad, în căutarea unui loc de muncă. Mulţi din firma în care lucram făceau ca mine, dar cam toată lumea se ferea de toată lumea. Eu, pe la treij’cinci de ani, priveam pozitiv ideea. Era deja anul de când făcusem bătături la degete trimiţând CV-uri, ajunsesem că cunosc Timişoara umblând la interviuri, dar ziceam că de undeva, din Banat, trebuie să sară iepurele. Îmi era clar că Aradul e închis la joburi în branşa mea. O colegă cu care puneam ţara la cale, trecută bine de patruzeci, era disperată pentru că în România nu te mai angajează nimeni după ce ai schimbat prefixul cu cel pe care îl avea ea. Tot nu-mi venea să cred. Hai, că angajezi o bărmăniţă tânără că-i fâşneaţă şi … Citește mai departe…

Welcome to America

usa

Cumva se închide un cerc. Sau poate sunt mai multe. Am revenit acasă, am revenit la aplicaţia care mi-a fost cea mai aproape de suflet, iar acum sunt în zona de unde a apărut John Roybal , tipul care m-a inspirat să-mi schimb meseria. Şi toate astea s-au întâmplat fără să fie nimic planificat. De şase ani treceam pe lângă Panduit, cel puţin o dată pe săptămână şi mă întrebam dacă n-au Oracle Applications, dintr-o pură întâmplare de firmă americană. Dar mai ales dacă nu le apare vreun job, în cazul în care au ce-mi trebuie mie. Între timp trecusem la altă firmă şi, cam în ultima jumătate de an, ne strânsesem o trupă remarcabilă pe care nu m-ar fi lăsat sufletul s-o părăsesc. Dar… îmi mai stăteau pe cap oarece dandanale, acasă, aşa că am pus familia pe primul loc în momentul în care cei de la Panduit m-au … Citește mai departe…

America-i doar pân’ la ușă

ambasadaUSAmic

De la Otopeni la ambasadă nu-ți trebuie nici măcar un sfert de ceas. Dar înainte de asta trebuie să iei un taxi. În aeroport am văzut că sunt două variante: rapid sau la comandă. După experiența din Moscova, când am plătit diurna pe două zile să mă duc cu taxi la stația de metrou și după câte auzisem despre rechinii de Bucale, mi-am zis să nu risc. Am urcat frumușel la etajul 1, unde am găsit vreo trei automate de pe care mi-am putut alege firma care mi-a mângâiat cel mai tandru inspirația. Am rămas uimită să văd că, în București, tarifele sunt undeva la jumătate față de Timișoara. Așa că, bănățeni, să nu vă mai aud că nu vă rentează. N-aveți nici pe departe blocajele de trafic în care bucureștenii își ard benzina degeaba. Buun, automatul mi-a scos un tichet cu indicativul taxiului și minutele în care trebuie să … Citește mai departe…