De suflet

Avionul pleacă din Shanghai aproape de miezul nopţii şi de obicei ajung la aeroport direct de la birou, după alte două ore în maşină. Ca atare prezint o stare uşor vegetală în momentul îmbarcării. Tot ce mai pot face e să arunc cu privirea către un film uşor, întru relaxarea muşchiului gânditor şi pe urmă să trec la somnic dulce care se întinde cam până când vine vremea să sărim pârleazul Uralilor, în Europa.

De data asta n-am mai avut nervi de niciunul dintre filmele de la Lufthansa. În ultimul timp mi-am cam ieşit din mână la statul cu ochii în tembelizor şi de când am renunţat la el, parcă gândesc ceva mai mult şi cu ideile mele. Oare nu cumva prea mult? Pentru că şi decizia de a mă apuca de blogăreală am luat-o într-un moment din ăsta, de supra-sarcină de gândire. A se citi minte înfierbântată. Şi de atunci îmi petrec nopţile dând din tastatură.

Aseară m-am uitat peste muzica ce o poţi asculta în avion şi mi-a atras atenţia albumul unui blond cu plete şi cu o vioară în mână. Nu figura lui angelică m-a făcut să îl aleg. Între noi fie vorba, am cam trecut de etapa aia a vieţii în care să mă impresioneze ambalajul. Ceea ce m-a pus pe gânduri a fost faptul că tipul zicea ceva de “Rock Symphonies”.

Hm… Ce au făcut Purple sau Metallica cu o orchestră simfonică în spate au fost nişte experimente destul de interesante. Fan declarat al lui Malmsteen sunt. Şi-şi mai îndeamnă şi ăla Stratocasterul la câte o prelucrare din Bach, de-ţi rupe sufletul. Nu-mi puteam imagina combinaţia de vioară cu rock, dar aveam ocazia s-o încerc. Aşa că i-am dat “play” şi am închis ochii într-un moment în care tot ce îmi doream era să îmi curăţ mintea de gunoiul de peste zi. Am lăsat să treacă peste mine primele piese într-o stare de detaşare. Începusem să mă liniştesc şi să mă îndrept către graniţa dintre vis şi realitate, acolo unde senzaţiile se întrepătrund, amplificându-se una pe alta.

Şi atunci s-a dezlănţuit minunea. Deasupra zbuciumului chitarelor electrice, uneori vioara îi plângea în mână sau avea ceva din dulceaţa unei melodii pornite dintr-o veche placă de patefon. Alteori corzile se zbăteau de parcă ar fi vrut să îi evadeze din robia degetelor. Am ascultat până la obsesie o prelucrare după Vivaldi, iar ce i-a ieşit din Master Of Puppets mi se pare chiar mai inspirată decât varianta simfonică a stăpânilor ei de la Metallica. Le puteţi încerca şi voi ceva mai jos.

Tipul se numeste David Garrett, are treizeci de ani şi, din ce am auzit azi-noapte, mi-am dat seama că are şi o unealtă de calitate. Nu mi-aş fi închipuit însă că ţine în mână o Stradivarius. Şi totuşi…

metallica

Bookmark the permalink.

4 Comments

  1. wow, superrrr, am ascultat vreo 7 piese si mi-au placut mult…merci
    interesant e modul sau contextul in care l-ai descoperit, fain
    si…bun venit in tara!

  2. Exact la asta ma gandeam azi…lucrurile cele mai frumoase se intampla(cel putin in cazul meu) abia atunci cand am renuntat sa tin cu dintii la dorinta ca ele sa se petreaca…sau cel mai sigur mod de a nu fi dezamagit este sa nu te astepti de la nimeni, la nimic…
    A…inca ceva, mi-a placut cum ai zis…adevarat!
    ”În ultimul timp mi-am cam ieşit din mână la statul cu ochii în tembelizor şi de când am renunţat la el, parcă gândesc ceva mai mult şi cu ideile mele”

    • Măi, Lore, eu am învăţat de la viaţă că ce trebuie să-ţi doreşti e sănătate pentru tine şi pentru cei dragi. Că restul vin şi trec. De multe ori mi-am dorit până la limita disperării una sau alta ca pe urmă să îmi dau seama că era tocmai ce nu aveam nevoie. Eu am renunţat să îmi fac planuri. Iau la rând tot ce vine şi păstrez ce e frumos.

      Hai să avem noi nişte discuţii separate, dacă îţi face plăcere. Pe yahoo sunt teoratiu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud