Ce-i prea mult, strica!

China n-a fost doar “vazut” Shanghai, Beijing, Hongkong si alte cele, experiente noi într-o lume necunoscuta. A fost, la început, o singuratate crunta, din care am iesit refugiindu-ma în munca. Au fost si nopti de nesomn, destule la numar, presiuni din ambele sensuri, inerente când te trezesti tampon între italieni si chinezi, stres ca nu poti termina ceea ce ai de facut. A fost si disperarea de a pierde pe cineva foarte drag, cumulata cu neputinta de a ma alatura familiei.

Va pot descrie cu lux de amanunte cum se manifesta un atac de panica. Pâna la momentul respectiv m-am tinut tot timpul ca am nervi de otel si sunt capabila de tras ca tancu’. Dar au fost de ajuns trei zile în care am dormit vreo patru ore, pe total. Nu mi-a trebuit mai mult decât sa schimb de vreo doua ori logica dupa care calculam niste costuri pentru ca, pe când ziceam ca termin, ma trezeam ca scot din baza de date alte aberatii care ma trimiteau în loop infinit sau blocau serverul. În ultima zi din cele trei am clacat. S-a întâmplat când directorul general a venit ultima data sa ma întrebe cât mai am de lucrat, dupa ce a facut asta la fiecare jumatate de ora. A fost cu putin înainte de a începe sedinta cu patronul si de existenta raportului meu depindea daca îsi mai pastrau joburile sau nu. Si le-au pierdut unii, pe parcurs, dar nu din vina mea.

Dupa ce mi-am revenit, am hotarât ca nimeni si nimic nu merita sa-mi ies din minti si sa-mi las parintii fara sprijin la batrânete. Probabil ca mi-a trebuit un soc pentru a renunta la a fi workaholica, la fel cum m-am lasat si de fumat când am simtit ca nu se mai poate. E drept, ma mai apuca din când în când si una si alta, dar pe termen scurt.

Tot ce a urmat pâna am plecat din firma nu a fost decât sa-mi caut cu buna stiinta motive care sa ma convinga sa fac pasul respectiv. Stiu ca uneori am fost chiar nesimtita si am ranit sentimentele si încrederea unor oameni la care tin, dar pentru mine n-a mai fost drum de întoarcere. Pentru ca în China a fost prea mult.

M-am tinut pe linia de plutire ascultând pâna la obsesie Sonata Arctica. Probabil ca unei situatii anormale trebuia sa îi raspund cu un comportament anormal. La drept vorbind, nici eu nu sunt tocmai normala, sa ascult luni în sir aceeasi “placa”.

Dupa ce am revenit în tara, nu am mai putut sa-i aud. A fost prea mult. O buna perioada am fost strict ascultatoare de radio. Dar azi am re-re-redescoperit o mai veche preferinta, de care cam uitasem. Probabil urmeaza o noua perioada, cu o noua obsesie.

Multumesc, Monica. Pentru ca ai dat share pe facebook clipului lui Dream Theater. Eu îti raspund cu alte doua.

La revedere, Arctica.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud