Comunismul actual în China

National_Emblem_of_the_People's_Republic_of_China_svgM-a întrebat Cecilia, într-un comentariu la postul ăsta dacă şi noi, sub comunism, am fi ajuns unde e China azi. Trebuie să recunosc faptul că ţin de la bun început în buzunar ideea să scriu despre cum se mişcă treburile prin China, dar tot timpul m-am fofilat pe lângă ea, pentru că subiectul nu e deloc uşor.

Dar întrebarea m-a făcut să mă apuc de treabă pentru că îmi dau seama că nu s-a scurs nici măcar un sfert de veac şi lumea nu mai pricepe prin ce am trecut în România. Generaţiilor tinere nu li s-a explicat, dar cel mai grav e că cei mai mulţi dintre cei care au trăit în plin ultima perioadă a comunismului şi-l amintesc cu nostalgia tinereţii pierdute. Iar dintre cei care au fost adevăraţii martiri ai comunismului sunt din ce în ce mai puţini şi mai puţin luaţi în seamă.

În primul rând, sub comunism nu am fi reuşit să facem ce au făcut chinezii pentru simplul motiv că nici la ei nu mai e comunism decât cu numele. Am citit chiar păreri că, în momentul actual, China ar fi mai aproape de fascism decât de comunism. Recte, e un stat totalitar care nu acceptă replică partidului conducător. Investeşte puternic în armată şi înarmare şi dacă nu mă credeţi, vă puteţi documenta aici , aici şi aici.

Şi nici nu se prea încurcă în a pune bocancul pe grumazul celor care vor să iasă din horă – vezi cazul uygurilor sau izolarea impusă Tibetului.

OK, veţi zice. Cam asta au făcut şi comuniştii pe la noi. Nu au fost probleme etnice majore, dar s-a săpat un canal cu cei care s-au pus contra partidului. Chichiţa care face diferenţa e de fapt modul cum e privită proprietatea. În comunism totul a aparţinut întregului popor, adică nimănui, iar asta s-a dovedit a fi un sistem falimentar. Păcat că a fost nevoie de aproape un secol şi milioane de vieţi irosite. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă în jur. Până şi Cuba a priceput câte ceva şi a început să elibereze strânsoarea. Singurul bastion de comunism pur a rămas Coreea de Nord. Din inimă sper să n-o mai ducă prea mult.

Faţă de noi, chinezii s-au trezit la realitate ceva mai devreme. Dar nu s-au aruncat cu capul înainte. Au luat-o cătinel şi s-au hotărât să facă un experiment. Au început din sud, din jurul oraşelor Shenzhen şi Guangzhou, cumva peste gârlă de Hong Kong, tocmai ca lumea să fie oarecum obişnuită cu o oarecare implicare a proprietăţii private şi şocul să nu genereze perturbaţii în restul ţării. Au înfiinţat zone de dezvoltare industrială şi tehnologică şi au acceptat investiţii străine. Asta a fost cam cu vreo treizeci de ani în urmă, pe vremea când noi cântam, din inimă, partidului şi conducătorului suprem, eram cel mai minunat neam de pe pământ şi vedeam baubau în orice era de dincolo de graniţe. Deng Xiaoping, cel care a iniţiat reforma în China, a avut o vorbă: “dacă deschizi fereastra ca să intre aer curat e inevitabil să nu intre şi muşte”. Nu s-a speriat de faptul că având contact cu cultura non-chineză, chinezii ar putea-o lua razna. Avea în spate Armata de Eliberare Populară, care şi-a şi dat examenul de opresiune când cu demonstraţiile pro-democraţie din piaţa Tien’an Men, din vara lui 1989.

Dar au văzut că e bine ce au făcut în sud şi pe urmă au extins experimentul spre est. Probabil că Shanghai vă spune ceva.

Deci, statul chinez nu mai e proprietar absolut. E drept, locuinţele si pământul sunt ale lui, iar atunci când chinezul îşi cumpără un apartament (şi lucrul ăsta în niciun caz nu e ieftin), de fapt plăteşte dreptul de a-l folosi pe o perioadă lungă de timp, eventual ca urmaşii lui să aibă prioritate la a locui acolo după ce perioada expiră.

Firmele de interes strategic sunt în mâna unor apropiaţi ai conducerii. Şi se pare că, lucru nemaiîntâlnit până acum, în ultimul timp au fost acceptaţi unii dintre ei ca membrii ai Congresului Poporului – parlamentul chinezesc.

În rest, vorbim din ce în ce mai mult pe proprietatea privată şi fiecare se descurcă cum poate. Drept urmare, avem de-a face cu ţara cu cele mai mari rezerve de valută, ţara cu cei mai mulţi miliardari în dolari, ţara cu cea mai mare piaţă pentru produsele de lux, iar ţara asta nu mai e nici pe departe comunistă.

Bookmark the permalink.

One Comment

  1. Multumesc de informatii. Daca pana acuma aveam 1% indoiala, acuma nu mai am. Noi, din pacate, neavand un nene al nostru, pe nume Deng Xiaoping sau un Mihai Gorbaciov, am fi ajuns, cred eu, mult mai rau decat e acuma Coreea de Nord.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud