Contraste

Îmi place sa ramân cu partea frumoasa a lucrurilor si de aceea, pe oriunde am trecut, am fotografiat doar ce mi-a placut. De când m-am apucat de blogul asta, mi-am dat seama ca trebuie sa fiu obiectiva în ce scriu pe aici si, de atunci, am început sa pozez totul. Eventual sa revin în unele locuri, acolo unde mi-a fost cu putinta si sa prind în cadru si perspectiva cealalta.

Prima impresie pe care mi-am facut-o înca din primul weekend ce l-am petrecut în China a fost ca asta e o tara a contrastelor. De fapt o lume a lor. Un altfel de lume, care doar uneori pare ca si a noastra. Poate, cu viteza cu care se grabesc sa copieze modul de viata occidental, în câtiva ani nu va mai fi la fel. Sunt bucuroasa ca am cunoscut-o asa cum a fost acum patru ani, cum a fost anul trecut, poate cum va mai fi anul asta, daca voi mai avea norocul sa ma întorc acolo. Sunt trista ca nu am apucat s-o vad asa cum a fost acum zece ani. Aia ar fi fost aventura pentru mine…

De multe ori am zis ca în China totul e chestie de fata si fatada si de aici pâna la a trage concluzia ca sunt niste fatarnici ar fi doar o tentatie diabolica, pe care am reusit s-o resping la timp. În definitiv, a pune o eticheta pe ceva e foarte simplu, mai ales de când s-au inventat autocolantele. A o da jos e mai greu, ca tot mai ramân urme, la dezlipire. Asa ca, din nou, prefer sa iau partea isteata a lucrurilor si s-o duc mai departe. Hai sa judecam drept, indiferent cum am sta. Oare ce atitudine e mai sanatoasa? Cea a noastra de a ne lamenta la orice fleac si a ne plânge de mila în fata strainilor, sau a chinezilor care, oricât de greu le-ar merge la ei în ograda, când ies afara pun straiul de sarbatoare ca sa vada lumea cât le e lor de bine. Poate uneori exagereaza, cum, de exemplu, mi-au povestit mai multi, ca pe vremea foametei de dupa razboi, obisnuiau sa tina o bucata de sorici cu care îsi ungeau buzele, ca sa arate lumii ca ei au mâncat, chiar daca nu mai vazusera nici orez de zile întregi. Dar asta le e felul, de a duce totul la extrema. Si cine sunt eu sa-i judec? Cum îmi zicea un amic, ce si el îsi duce viata prin Indochina, acolo traiesti cu adevarat si în plina actiune, pe când în societatile noastre scrobite, principiul lui „politically-correctness” ne transforma în personaje de carton cu plastic, cu coloana vertebrala de cauciuc.

Dar sa revin la contraste: bulevarde largi si îngrijite, cladiri impunatoare; cum dai coltul – maghernite si mizerie. Exemple? Beijing – Orasul Interzis în capatul Pietei Tien’An Men: gloria trecutului si a prezentului, iar la mica distanta – hutonguri fara canalizare, în secolul XXI. Mai vreti unul mai putin rasunator, dar mai apropiat de viata de zi cu zi? Peste drum de hotelul la care stateam eu,

Perpendicular pe bulevardul curatat tot la câteva ore cu masini cu jet de apa si perii,


Se deschide o straduta între blocuri triste unde trestia de zahar se curata, iar resturile se arunca în strada, la magazinul de fructe.

Si e nenea care coace cartofi dulci.

Chiar în scara primului bloc, niste tipi cu simtul afacerilor în sânge au deschis o taietorie de gaini, ca abator e mult spus: Un loc unde vii, întorcându-te de la piata, îti alegi cotcodacitoarea din custile din magazin, iar nenea, pe loc îi zboara capul si ti-o ciupeleste de pene.


Într-o zona centrala a orasului, peste drum de Carrefour

Si de un sediu al Administratiei Financiare

I-am gasit pe astia frigând tofu împutit.

Dupa lasarea serii, indiferent ca e coltul blocului sau bulevardul cochet din centru, cam peste tot în oras, vezi ca iese cineva cu utilajul de mai jos. Ca frige oacere carnuri sau legume, sau acelasi tofu împutit, se pare ca are succes.

Am tradus termenul din engleza (stinky tofu), pentru a ma exprima cât mai aproape de realitate. Chinezii prefera sa îi spuna chou dou fu, tofu care miroase. Dar nu vreti sa stiti a ce… Îti usuca plamânii si îti dau lacrimile când începe sa sfârâie în ulei încins. Si sa nu va închipuiti ca varianta fiarta ar mirosi cu mult mai bine. Am avut experiente cu ambele. Prima data mi-a cumparat o frigaruie Zhang Min, fatuca cu care am lucrat prima data si pe care am carat-o dupa mine prin weekenduri. Mi-a spus ca la gust e buna si mi-a pus-o în mâna. Într-adevar, dupa ce e scos din ulei, nu mai pute, iar la gust aduce cumva cu scortisoara. Probabil ca în amestecul de ierburi cu care e macerat o fi si respectivul condiment. Mi-am prostit eu creierul sa creada ca nu e nimic în neregula, dar autosugestia nu a avut efect si asupra ficatului. Asa ca, fratilor, am început sa râgâi. Si din stomac nu mi se ridica altceva decât gustul si mirosul din momentul în care se frige. Am crezut ca mor pâna am ajuns la hotel, sa pot vomita.

Bookmark the permalink.

2 Comments

  1. Pe cei cu “cartoful copt” i-am vazut in multe orase importante din China… 🙂 Ai incercat?

    • Nu, dar urmeaza. Felicitari pentru blog. Am ajuns de cateva ori pe acolo si te-am vazut si la Cabral. Felicitari si pentru locurile pe care ai ajuns sa le vezi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud