Cu vaporul spre zona traditionala a Marelui Canal Chinezesc

Ramasesem ca, terminându-mi plimbarea, am ajuns înapoi la Hangzhou Da Sha si acolo am gasit statia vaporaselor pe care le-am tot vazut strabatând canalul în sus si-n jos. Cum pentru a doua zi s-a anuntat o zi ploioasa si nu am avut nimic în plan, mi-am zis ca o tura ar fi exact ce-mi trebuie.

I-am facut propunerea asta si unui coleg de la service care s-a nimerit sa fie în Hangzhou, dar omul a fost prea obosit dupa o saptamâna de haituiala prin toata provincia lui Zhejiang si nu s-a bagat în nebunia mea. Asa ca, duminica, pe la vreo zece am descalecat la casa de bilete si am încercat sa ma înteleg cu tanti de acolo, mai cu mâinile, mai cu picioarele, ca eu vreau un bilet doar dus, nu si întors. Pâna la urma l-am primit dupa voia mea, basca am avut norocul prostului sa se nimereasca sa îl cumpar de la cei care erau cu vaporasele traditionale.

Daca bine îmi aduc aminte, pretul e la vreo treizeci de yuani, deci undeva de vreo douazeci de ori cel al autobuzului cu care m-am dus alta data pâna la capatul de linie al vaporului. Dar o data în viata, merita luxul de a sta la masa cu chinezii.

Nu m-am asteptat la asta. Vaporasul nu a avut banchete, ci mese si scaune. Si de cum a plecat, toata lumea si-a scos din geanta pachetelul cu mâncare si a început sa înfulece, de parca ar fi purces la o calatorie de o zi întreaga. Mi-am amintit ca si românul face cam asa ceva când merge cu acceleratul pe distanta ceva mai lunga.

Care nu au avut o gustare, a avut cel putin o punga de seminte pe care sa le sparga, pentru ca asta e un sport national la chinezi, mai ceva ca la noi pe stadion. Nu o data i-am vazut stând duminicile la taifas într-o ceainarie, jucând carti si rozând seminte. Au clasicele noastre “floare” sau “bostan”, crude, prajite sau cu tot felul de arome, dar si cele de pepene verde. Plus tot felul de nuci.

Vaporul are doar doua opriri, în zonele unde se polarizeaza construirea caselor traditionale. Atunci majoritatea au fost nelocuite, dar presupun ca în viitor vor fi vândute, daca nu s-a si întâmplat deja lucrul asta. M-a distrat la culme faptul ca unele înca mai miroseau a lac si vopsea, dar aratau de parca ar fi fost cel putin de vreo cincizeci de ani.

În fine. La capatul de linie te asteapta de-o parte a canalului o zona cu o piata moderna.

Niste cladiri interesante pe mal.

Si zona traditionala, peste canal.

În perioadele când i-a mai tras câte o mama de ploaie, am avut noroc sa am unde ma ascunde. Asa am vazut muzeul vietii pe Marele Canal, sau muzeele produselor prin care Hangzhou si-a atras faima. În zona sunt cel al foarfecelor si cel al evantaielor. Cele ale ceaiului sau matasii sunt în jurul Lacului de Vest.

La statia intermediara multe constructii au fost cu schelele pe ele. Obiectivul cel mai interesant a fost un templu. Dar si ala a lucit a nou.

Per total, a fost o duminica reusita si am mai revenit de vreo câteva ori cu autobuzul, când am simtit nevoia de liniste si aer curat.

De zona locuita am dat cu alta ocazie. Lucruri interesante pentru un trecator si tihnite pentru un locuitor se întâmpla acolo. Oamenii îsi duc traiul asa cum au învatat la ei acasa. Pun ratele afumate la uscat, atârnate de pereti si legumele unde gasesc câte un loc mai întins. Cumpara ceaiuri si rontaieli din magazine cu iz traditional. Se ascund sub câte un pod de arsita soarelui sau se aduna prin curti cu verdeata.

Sfârsit de capitol, restul sunt poze pentru voi si amintiri frumoase pentru mine.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud