I “inimă” ROMÂNIA

Aproape toţi chinezii cu care lucrez în firma asta iubesc România. Nu chiar toţi, pentru că nu s-a ajuns la toată lumea. Poate data viitoare.

Când am venit data trecută, pe la mijlocul lui noiembrie, am crezut că sunt pe terminate cu proiectul şi am vrut să îmi iau adio într-un mod plăcut de la chinezi. Bine, am mai avut ca super-ofertă şi oarece tentative de demisie pe motiv de nu-mai-ţin-minte-ce, dar asta e ceva normal la mine. Cam tot la câteva luni mă apucă. Pe vremea când lucram în contabilitate îmi ţineam demisia salvată în calculator şi din când în când o mai tipăream. Mă mai calma faza asta. E ca şi ideea aia că te poţi sinucide când vrei şi tocmai de aia nu o faci. Între timp s-a dat mail fiecărui angajat şi dacă aş mai ţine-o salvată, probabil m-aş folosi de el şi aş trimite-o. Las’ că o să vină, ea, şi vremea aia.

Cu vreo câteva zile înainte de plecare m-am proptit într-un magazin de cadouri şi am luat toţi magneţii de pus pe frigider care erau în formă de inimă, cu “I love Romania”. Şi pentru că nu erau de ajuns, am mai adăugat şi vreo câţiva cu primăria din Arad. Am făcut o socoteală cam de unu la unu pentru cei cu care am lucrat, plus o marjă de accident, dacă s-ar mai fi nimerit şi altul prin zonă, că sigur ar fi vrut. În mare, chinezii mei sunt până în treizeci de ani şi se manifestă ca şi copiii. Dacă cineva are ceva, toţi trebuie să-şi facă rost.

Aşa cum e normal, socoteala din mall nu e ca aia din birou. Când m-am dus la tipele de la financiar şi le-am zis să-şi aleagă ce le place, am făcut greşeala să omit să le precizez că numai câte unul. Le-au plăcut ambele modele şi s-au făcut stăpâne pe problemă, până nici n-am apucat eu să deschid gura. Ca de obicei, au rămas pe dinafară cei de la aprovizionare, care tot timpul bombăne că îi desconsider. Părerea le-a plecat de la faza că nu prea m-am implicat în treaba lor. Degeaba le-am spus că i-am lăsat în pace tocmai pentru că nu mi-au făcut probleme. Nu le-am acordat atenţie şi baiu-i gata. Acu nu le-am dat nici magneţi şi sunt umflaţi ca Qiantang-ul, când se întoarce pe el mareea, de ajunge fluxul până în Hangzhou. Şi toate celelalte birouri sunt pline de inimi galbene, că nu şi l-a dus niciunul acasă. Te-ai aştepta ca într-o firmă italiană să fie ceva care să-ţi sugereze sentimente italiene. Niente! În schimb aproape toţi iubesc România.

Să nu credeţi că am legat mari prietenii cu populaţia băştinaşă. E drept, am o prietenă de suflet, dar e numai pe jumătate chinezoaică. Cealaltă jumătate din ea e grecoaică şi trăieşte de ani buni în Italia, fiind măritată cu tipul cu care lucrez acolo. Ai cărui strămoşi au ajuns călare în Veneto, venind tocmai din Franţa. Cel puţin în familia aia n-or să fie niciodată sentimente rasiste.

Lăsând gluma de-o parte, între chinezi e foarte greu să te înfigi, ca femeie albă. Ca bărbat îţi găseşti uşor o tipă degrabă doritoare de măritiş internaţional şi cam toţi care ajung aici neînsuraţi, până la urmă depun armele la picioarele unei chinezoaice. Cică asiaticele au ceva aparte, de care nu sunt capabile femeile din altă rasă şi peste toate, japonezele dau clasa. Asta o ştiu de la expertul firmei. Tipul mi-a făcut o scurtă introducere despre cum merg treburile prin capătul ăsta de lume, în termeni care, totuşi, să nu îmi jignească orgoliul de femeie. Detaliile picante (şi care nu-şi au locul aici) le-am aflat întâmplător, pe vremea când băieţii încă nu se prinseseră că vorbesc italiana şi-şi făceau unul altuia confidente în microbuz. De gol m-am dat tot eu, ca proasta, într-o seară, când n-am mai suportat, am coborât din maşină la un semafor şi m-am întors pe jos acasă.

Într-o firmă chinezească albii sunt duşmanii de clasă şi îţi trebuie nişte eforturi ca să demonstrezi contrariul, să le araţi că-ţi pasă de ei. Asta mi-a confirmat-o ca trăită pe proprie piele şi un alt român pripăşit prin Hangzhou. Da, mai există şi alţii. Am avut un noroc chior ca într-un oraş de opt milioane de oameni să găsesc trei români. Şi pentru asta am de mulţumit cuiva. Dacă citeşte rândurile astea, se ştie el, vinovatul.

Revenind la cum să te apropii de chinez, din păţanii proprii, vă pot spune că cea mai bună soluţie e să faci ce fac ei şi să le demonstrezi că meriţi să te accepte în gaşcă. Venind zilele trecute încoace, pe avion, mi-au căzut ochii pe un pasaj dintr-un articol care m-a luminat cam ca o revelaţie. A fost pentru prima dată când am văzut comportamentul chinezesc explicat de un chinez şi lămurirea a fost cât se poate de logică. Zicea autorul că multă lume a criticat modul în care acţionau, uneori lipsit de bun-simţ, vizitatorii (în majoritate covârşitoare chinezi) la World Expo din Shanghai. Recunoştea tipul că în societatea chineză nu se poate vorbi de spirit civic, aşa cum e în cele europene, tocmai pentru că… ta… naaa… chinezul e orientat către familie, eventual grupul din care face parte şi în care ai toate şansele să îl vezi purtându-se plin de curtoazie şi formalism, dar în afara lui pierde orice urmă de respect. Şi acum, stând cocoşat la calculator şi judecând drept, aici e vorba de o mare de oameni cu care intri în competiţie acerbă pentru fiecare aspect al existenţei, iar în toată jungla asta n-ai alt punct de sprijin decât o mână de oameni. Aşa că totul între ei, totul pentru ei, iar restul… la pădure.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud