Pitici pe creier

E momentul să trageţi concluzia că m-am tâmpit: complet şi irecuperabil. Şi nu o să vă acuz prea mult pentru că şi pe mine mă tentează să cochetez cu ideea. Pentru că prea mă roade coincidenţa, rumegând faptele după ani de zile. Şi chiar vă invit să vă daţi cu părerea. Pe mine mă depăşeşte şi mă face să mă simt într-o zonă de crepuscul, de fiecare data când îmi amintesc.

Începutul de iunie aduce sărbătoarea naţională şi nişte zile libere în Italia. La momentul respectiv din 2008 eram acolo cam de vreo lună şi ceva. Numai ce-mi luasem maşina şi intrasem în rate până peste cap, ştiind că şeful din Vittorio Veneto avea nevoie de mine pe termen nelimitat şi că diurna o să curgă măcar încă vreo câţiva ani. Nu mai puţin de cinci, speram eu, că atât urma să dureze leasing-ul.

Era o după-amiază târzie ce se lăsa cu greu convinsă să se transforme în seara care să răcorească vipia pe care soarele Toscanei o turnase toată ziua peste dalele seculare. Stăteam pe o bancă de piatră, în partea stângă a Domului şi-mi odihneam picioarele. Dar mai ales îmi filtram în suflet toate pe care le văzusem, înainte de a porni mai departe, către Ponte Vecchio.

Eram cu ochii agăţaţi de alternanţa halucinantă de alb şi verde intens a marmurei de pe pereţii catedralei. Îmi treceam din minte în inimă statuile lui Michelangelo din capela de Medici şi frumuseţea pieţei de la Signoria, încă vedeam cu ochii minţii străduţele înguste, mărginite de palate renascentiste.

– Aiutami, signora. Dammi un euro per mangiare. Dammi un euro e ti dico il tuo destino, m-a trezit brusc la realitate o tânguire cu accent atât de cunoscut, deşi cuvintele erau în italiană.
– Vai, lasciami! i-am răspuns printre dinţi, în timp ce în minte am mai tras şi o înjurătură, încheiată cu “… că nici aici nu scap de voi”
– Un euro, per favore. Non ho mangiato niente da ieri sera.

Am scos, iritată, o monedă şi i-am întins-o ţigăncii bătrâne ce se aşezase pe bancă, lângă mine.

– Ia-o şi mă lasă-n pace!
– Ştiam că eşti româncă. Ţi-am zis că o să-ţi spun ce te aşteaptă şi nu te-am minţit.
– Da’ nu mă interesează. Te rog să mă laşi în pace, i-am zis eu, care la vremea aceea eram într-o perioadă foarte religioasă a vieţii şi nu vroiam să mă dau abătută de la calea cea dreaptă.
– Măi, fată, crede-mă că nu ne-am întâlnit degeaba. Pentru ce ai venit tu în Italia o să se termine. Şi nu-ţi da vorbele oricui, că cea pe care o crezi de prietenă o să te trădeze cum nici nu-ţi închipui.
– Ţi-am zis că nu vreau să aud.
– Lasă, c-o să-ţi aminteşti tu de mine. Doar să nu-ţi dai toate vorbele. Şi o să ajungi într-un oraş mare, cum nu ai mai văzut. Şi o să fii fericită cum nu ai mai fost în viaţa ta. Mai dă-mi un euro şi-ţi spun şi cum o cheamă pe aia de care să te păzeşti.
– Dă-mi pace cu prostiile tale, că o să chem carabinierii, i-am zis aproape strigând, după care m-am ridicat şi am plecat în drumul meu.
– O să fii fericită, mânca-ţ-aş gura ta, am mai auzit în urmă-mi.

M-am pierdut în mulţimea ce se îndrepta către Ponte Vecchio, am trecut peste Arno şi am petrecut mai mult de o oră fotografiind asfinţitul în apele râului. Într-un târziu am luat-o spre locul de unde îmi pleca autobuzul către hotelul îndepărtat dar mai ieftin. L-am prins pe ultimul din ziua aceea şi în camera destul de sumar aranjată mi-am dat jos praful de pe mine şi mi-am oblojit băşicile din tălpi.

A doua zi am pornit cu noaptea-n cap din nou, spre epicentrul Renaşterii şi mi-am clătit ochii în alte şi alte minunăţii. Spre seară am pornit înapoi, spre Veneto, că a doua zi trebuia să fiu la lucru. M-am apucat de ale mele şi am uitat complet de întâlnirea cu ţiganca. Toată tărăşenia a rămas ani de zile agăţată ca o pânză de păianjen, într-un cotlon de creier.

Dar lucrurile au început să se precipite. La nici o săptămână după ce m-am întors de la Florenţa, şeful pe care mă bazasem când mi-am luat maşina şi-a dat demisia. Colega cu care până atunci am fost mai mult de o echipă, brusc şi-a dat seama că ar putea fi şefă şi că ideile mele de a sparge stilul de dolce far’ niente nu dau bine cu ce vrea ea. Aşa că am început să am parte de tot felul de mizerii şi multe din cele zise s-au întors împotriva mea. Am fost la un pas să-mi iau jucăriile şi să mă întorc în România pe un salariu care abia mi-ar fi ajuns de bani de buzunar şi de transport la lucru sau chirie în Timişoara. De unde să mai dau şi ratele la maşină? Atunci a intrat în scenă Pier şi, nu ştiu cum i-a prelucrat pe toţi, dar a reuşit să aranjeze să rămân în Italia.

N-a ajuns nici colegă-mea şefă, dar nici n-a mai fost prietenia de dinainte. Mai bine de un an am trăit într-o atmosferă de rahat, în care a reuşit să mă izoleze de majoritatea celorlalţi colegi. În timpul ăsta a fost făcut şef un coleg care ne-a ţinut pe amândouă cu botul pe labe, dar a plecat după câteva luni. Un alt coleg a devenit şef şi pe ăsta tipa a reuşit să-l ducă de partea ei. Până la urmă a fost şi de a mea, iar de a ei, iar de a mea, ca un pendul bătut de toate vânturile. Pe urmă am plecat eu din firmă. Pe urmă a plecat şi el.

Eram prin august – septembrie 2009, într-una din perioadele pe care le petreceam acasă, nefiind sigură dacă mai e sau nu de mers în Italia. Într-o dimineaţă m-am trezit cu un email de la colega. Îmi spunea că e pe cale să înfieze trei fraţi din Rusia, că trebuie să meargă la Sankt Petersburg pentru formalităţi şi că va intra în triplu concediu matern. Vreme în care eu o să merg să o înlocuiesc.

N-a plecat ea bine şi a venit cerere din China să aibă acolo un om care să descâlcească ce s-a încâlcit timp de ani de zile. Eram one-man-show în toată aplicaţia. Aşa că am debutat în mijloc de octombrie 2009 şi, după câteva reveniri scurte în ţară, am terminat în mijloc de ianuarie, 2011. Pe tipă am mai întâlnit-o razant, prin martie 2011, în săptămâna la finalul căreia am aflat că am fost acceptată la o altă firmă.

În Hangzhou am avut parte de aventura vieţii mele într-un oraş care la venirea mea a avut opt milioane de locuitori şi pe care l-am lăsat cu zece. Ce am trăit acolo m-a făcut să-mi împing limitele la nişte distanţe de care nu m-aş fi gândit să fiu capabilă. Fiecare zi mi-a adus în faţă ceva nou, ceva care m-a făcut să fiu când disperată, când extenuată, când fascinată. Dar una peste alta şi mai presus de toate, la sfarşit am fost fericită. Cum nu am mai fost înainte, cum nu am mai fost pe urmă şi cum nu o sa mai fiu vreodată.

Din când în când, cam tot la câteva luni, mă apucă un dor mistuitor de Hangzhou. Şi poate că nu de oraşul cu locurile, clădirile sau oamenii lui, cât de momentele pe care le-am trăit în el şi de cea care am fost acolo. E o senzaţie aşa de puternică, încât uneori strâng din pumni şi din dinţi. Alteori mă trezesc cu lacrimi curgând pe obraji sau cu greu îmi pun un nod în gât să nu urlu când văd pe Facebook postări ale grupurilor de acolo.

Şi într-una din crizele astea mi-am adus aminte de ţigancă şi mi-am dat seama că ăsta a fost oraşul ei mare. Pe urmă mi-am reproiectat în minte întâmplările prin care am trecut de la revenirea din Florenţa şi până la revenirea din China şi am simţit cum mi se face părul măciucă. Undeva, dincolo de noi, exista ceva. Puteţi liniştiţi să-mi ziceţi că-mi pierd minţile, dar sunt de părere că la 99999 de şarlatani, există al 100000-lea om care poate atinge ceva-ul ăla. Şi mai cred că ţiganca din Florenţa a fost numărul rotund.

Bookmark the permalink.

One Comment

  1. Am avut si eu o experienta cu o tiganca. Nu atat eu cat colegul cu care eram in masina. Ziua inca nu cred nimic. Noaptea -orice. Problema e ca tot ce a zis i s-a adeverit
    De atunci nu mai vorbesc cu ele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud