Relaţiile culinare româno-chineze I

Când cu aventura mea cu salata de vinete, de a copiat-o bucătarul chinez, m-am lăudat cu ce am de gând să fac şi celor din biroul unde eram în momentul respectiv. Nu mai ştiu care, că sunt pasăre călătoare şi-mi mut cuibul la cei cu care am de lucru. Măi, şi am văzut o oarecare lucire în ochii de cărbune ai chinezilor, aşa că nu m-a lăsat sufletul să fac numai pentru italieni. Am peste drum de hotel o piaţă unde toate sunt proaspete şi mult mai ieftine decât în supermarket, aşa că am luat o plasă de vinete şi vreo două kilograme de roşii şi am hrănit tot ce era prin birouri.

Nu a fost chiar pe bani mărunţi, că a mai trebuit să cumpăr şi pâine pentru tot poporul, iar aici baghetele mai de calitate sunt cam în jur de un euro şi nu foarte mari. Cu pâinea-pâine e mai nasol. Încă nu am găsit în Hangzhou pâine albă care să aducă la gust cu cea pe care o avem în Europa. De obicei e foarte dulce sau unsă. La chinezi, dacă e aluat crescut şi conţine o oarecare concentraţie de făină de alte cereale decât orezul, totul se numeşte pâine. Că e blat de tort, că sunt nişte bulgări de aluat fiert în aburi, tot cu pâine mă îmbie colegii. Acu, mai tind să bănui că nu ştiu alt echivalent în engleză, că la cât de stufoasă le e lor limba, sigur au cel puţin o denumire pentru fiecare dintre sortimente. Şi mă refer numai la mandarina oficială. Că de te afunzi în dialecte… Când mai eram încă la faza impresionabilă, mi-au povestit că cei din nordul oraşului pot să nu se înţeleagă în dialect cu cei din sud. Şi aici e vorba de băştinaşi, probabil undeva pe la o treime din populaţia oraşului.

Plus că l-am mai trimis pe şofer la Metro să ia ulei de floarea-soarelui şi, după toate explicaţiile pe care i le-am dat – eu, cu google translate şi secretara, în chineză, ameţitul s-a întors cu caşcaval, de toţi banii rămaşi de la pâine. Până la urmă a ieşit ok şi cu uleiul de arahide pe care îl avea bucătarul.

La început, la câte o fază din asta mă mai enervam. Acum deja sunt imună, dau a lehamite din mână şi plec mai departe. Pe mâţe şi pe chinezi îi poţi învăţa să facă ce vor ei.

La întoarcerea asta m-am ştiut datoare pentru că, înainte să mă duc acasă de Crăciun, de câteva ori îmi uitasem în cameră cardul de cantină şi atunci mi-a dat câte un chinez cardul lui, iar lor li se trage din salariu. Nu e o sumă importantă, o să dau cu detalii când o ajung la capitolul respectiv, probabil mâine, dar gestul a contat. Cum n-au vrut niciunul să ia bani de la mine, le-am promis că o să aduc ceva mâncare românească pe care o s-o mâncăm împreună.

Vineri seara a pus maică-mea la prăjit doi cârnaţi, din ăia plini de tărie de caracter, boia, usturoi şi piper – metoda ungurească, i-a tăiat în felii cam de un deget grosime, a mai adăugat şi o cutie de castraveţi muraţi, iar lunea, când am ajuns la fabrică am făcut masă câmpenească, în birou la cei de la Plan.

Am avut mustrări de conştiinţă la început. După cheful de la service, când aproape pe stomacul gol şi după o noapte în avion am amestecat vin cu bere şi iar vin, ca să nu-mi pierd cumpătul, am intrat puţin într-una din cutiile cu cârnaţi iar dimineaţa mi-am făcut socoteala că nu o să se ajungă pentru toată lumea. Pentru că nu ştiu să fac pe ascuns o chestie din asta. Îi ştiu că chibiţează între ei tot ce fac albii şi faptul că unii au fost invitaţi nu ar fi rămas nepovestit. Am avut de-a face cu mai toţi din toate birourile şi dacă aş fi lăsat pe cineva pe dinafară, pe urmă m-aş fi simţit eu prost. Norocul a fost că, fiind inventar, cei care nu au avut treabă cu el au fost în concediu.

Ca să termin scurt povestea lungă, am adunat trupa, am pus cutiile pe masă şi n-am avut vreme să explic cum se mănâncă. S-au avântat ai mei chinezi pe castraveţi acri cu pâine (pardon, baghete, că n-am mai cărat-o şi pe aia din România) de a trebuit să mă înfig între ei şi să pun la loc capacul pe cutie. Abia pe urmă am avut vreme să le explic că vegetala e numai fudulie, iar proteina e temelie.

Mâine o să revin cu poze de la cantina chinezească, de la cum se poate mânca “la botu’ calului”, pe stradă, plus un reportaj despre tanti de peste drum care mă ţine pe mine cu scoverzi.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud