Relatiile culinare româno-chineze: la placinte, înainte.

placinta cu buruieni la mijlocMi-a venit ideea cu seria asta despre mâncarea chinezeasca, în toate ipostazele ei, când am cumparat ultima data scoverzi. Ajunsesem, din nou, chiar înainte sa-si strânga tipa jucariile si, ca o presimtire ca nu voi mai avea alta ocazie, i-am zis (aratat, de fapt) sa îmi dea câte un exemplar din tot ce îi ramasese. Pe urma am urcat în camera si le-am tras în poze, a doua zi am fotografiat ce aveam prin birou, ce am mâncat la cantina, iar în ultimul weekend am iesit prin oras sa pozez „ritmul strazii”.

Anul trecut s-a întâmplat sa fiu de ziua mea în China si am facut un mic chef în barul pe care Dinevio numai ce îl deschisese la parterul hotelului. Le-am spus baietilor lui ca trebuie sa se încadreze într-o anumita suma, dar ma las pe imaginatia lor cu ce se poate pune pe masa, pentru ca nu am timp sa ma ocup de detalii. Ei, si printre unele si altele, au fost si niste placinte sarate, cam de genul asta.
placinta cu straturi de aluat
Am aflat ca se gasesc în piata de peste drum. Tineam minte ca acum patru ani am gasit o piata acolo, dar si ca tocmai înainte sa ma întorc acasa fusese demolata, asa ca nu mi-am mai batut mintea s-o caut. Dupa ziua mea am trecut pe acolo si am gasit-o transformata. În bine. Disparuse ceea ce am lasat eu în urma si care era o chestie cu adevarat chinezeasca. Mai ales sectorul de peste, unde era bine sa treci doar daca aveai nasul înfundat. Acum era o piata civilizata, într-o hala. Si într-una din dughenele din jurul ei am dat si de tanti cu scoverzile. La început am luat din cele mâncate la ziua mea, în toate variantele – mai picante sau mai putin picante, cu ardei iute sau susan. Pe urma am trecut si la celelalte sortimente.

Mi-au placut cam toate, cu exceptia unor bulgari de aluat fiert în aburi si umpluti cu niste carne dulce. Nu am reusit înca sa ma împac cu combinatia de carne si zahar. E una dintre chestiile care ma depasesc, dar care se pravalesc peste mine, din când în când. Placintele însa sunt foarte bune, iar în combinatie cu salata verde sunt o nebunie. Unde mai pui ca o placinta, în functie de sortiment si continut e de la 1 la 4 yuani, iar un yuan e cam 50 de bani, va dati seama ca e si afacere curata. Iar o capatâna de salata în piata e sub 1 yuan si trebuie sa stai sa ti se dea si rest, ca altfel iese cu scandal. Prima data am plecat dupa ce am dat banii si au fugit chinezii dupa mine cu restul. E foarte curioasa treaba prin partea asta de lume. Cei care te fura, îti fura pe nesimtite tot ce ai în geanta, iar cei care îti vând, îti dau restul pâna la ultimul banut. Probabil fiecare e profesionist în meseria lui.

În timp, între mine si tipa cu scoverzile s-a legat daca nu o prietenie, macar o simpatie. Chiar si soacra-sa, acritura cartierului, muierea gata sa se ia la harta cu oricine i-ar trece pragul, a început sa-mi zâmbeasca în serile când ma opream în fata institutiei lor. Eram cam de aceeasi vârsta cu nora-sa si la o adica ne-am fi putut întinde la povesti. Din pacate, din subiectele ce le-am fi avut noi în comun, eu nu stiam sa-i zic decât – si acum încerc sa va explic cât mai româneste cu putinta – „ţegă yigă” sau „ţegă liangă”, adica „una din aia” sau „doua din aia”, în functie de cât îmi era de foame în momentul respectiv.

Cam asta e renumita lor scoverzarie. Pe amica-mea nu am mai ajuns s-o prind în poze. Nu era prin zona în ziua când am fost acolo cu aparatul de fotografiat, asa ca trebuie sa ne multumim cu socrela.

Preferatele mele erau ceva între clatite si omleta, cu niste frunze taiate si împastiate prin aluat.

Dar în vârful clasamentului era placinta-cu-buruieni-la-mijloc, aia cu care am si început articolul: doua rânduri de aluat, la mijloc cu un sos alb, folosit drept liant pentru niste frunze ce aduc oarecum la gust cu usturoiul.

Asta e denumirea inventata de mine. Le-am aratat fetelor si mi-au zis ca e o mâncare specifica hangzhou-vienilor si ca i se spune xianbing. Şieanbin, cu primul „n” care aproape nu se aude si cu ultimul normal, fara „g”. Mai am, însa, de lucrat la accent. De fiecare data când învât un cuvânt nou, ma uit pe un site de specialitate si îl scriu în pinyin, adica în standardul care se foloseste acum pentru transcrierea fonetica a cuvintelor chinezesti. Pe urma caut toate sensurile, pâna dau de cel care ma intereseaza pe mine. Peste caracterele chinezesti sar, ca oricum nu as ajunge sa le tin minte. Nu stiu daca recunosc vreo suta, iar ca sa citesti ziarul ai nevoie de vreo trei mii. Nu va închipuiti ca daca mi-ar citi cineva ziarul, as întelege… Departe de mine orgoliul asta.

Cât despre scrierea asta a lor, e o chestie foarte curioasa. Daca esti chinez, ajungi sa spui ca e cea mai logica treaba facuta vreodata de om. Pleaca de la câteva bete, vreo zece la numar, pe care le combina în semne cu un anumit înteles. Pe urma semnele cu înteles le combina în alte semne care sa exprime altceva, dar care, la o adica, poate fi descris pe larg prin cuvintele reprezentate de semnele componente. Si tot aduna la semne într-un patratel imaginar, pâna nu mai reusesc sa înteleaga ce au acolo. Asta e gluma mea, parerea lor e alta, dar la un moment dat le-a fost destul de greu si lor. Si asa s-a nascut chineza simplificata din chineza traditionala.

Întorcându-ma la placintele mele cu accent, nciku, site-ul de care va ziceam mai sus, mi-a returnat trei combinatii de câte doua semne. În toate „xian” se pronunta la fel, chiar daca semnele pentru silaba respectiva sunt diferite. Diferenta pentru întelesul vorbit e la „i”-ul de la „bing”. Daca cer si mi se da placinta, înseamna ca am nimerit din prima probabilitatea de 30%. Daca o prind pe mama-soacra într-o faza de mare angajament si fuge cu polonicul dupa mine, înseamna ca i-am cerut fie un adenom, fie un jandarm. Ca astea sunt celelalte întelesuri.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud