Relaţiile culinare… ronţăiala de la birou

E greu să fii duşmanul de clasă, mai ales când nu prea ai asta în intenţie. Mi-a trebuit ceva timp să-i conving pe chinezi că nu sunt din acea categorie, iar în ultimul timp au ajuns unele fete să îmi facă şi confidenţe.

A contat foarte mult că m-am dus la cantina lor şi am stat cot la cot cu ei la masă. Nu vă pot spune cât am crescut în ochii lor negri când am încercat din bolul uneia dintre fete o bucată fiartă de tofu împuţit şi, în loc s-o scuip, cum aşteptau toţi reacţia de om alb, am înghiţit-o. Probabil dacă aş fi făcut aşa, m-aş fi ales cu un hohot de râsete asemănător cu al nostru, când dăm câte unui “fraier” de străin să tragă cu suflet dintr-o sticlă de pălincă de Ardeal. Dar aşa mi-am salvat „faţa”. Am strâns din dinţi, m-am gândit că există şi alte lucruri mai rele în lumea asta şi am înghiţit-o.

La fel a contat şi că am participat cu ei la cumpăratul unor struguri. Prin septembrie i-am găsit chiţibuşând ceva, scriind nişte liste şi i-am întrebat ce au păţit, pentru că ultima dată când i-am văzut făcând lucrul ăsta era să se lase cu o grevă mică şi simpatică în firmă. Nu am avut prea mari speranţe să înţeleg fenomenul, dar am întrebat şi eu, ca omul, să mă aflu în treabă. Dacă ar fi fost ceva grav, probabil mi s-ar fi răspuns cu „a… nimic”, pentru că aşa ştiu să se eschiveze chinezii când străinul nu trebuie să le afle mişcările. Dar mi-au răspuns. De data asta cineva dăduse de un ţăran care avea o vie şi le-ar fi vândut en-gros struguri, mai ieftin decât erau la supermarket. Ştiam că nu au struguri buni, chinezii, dar era un moment prielnic de a avea activităţi comune, aşa că m-am înscris şi eu, aşteptându-mă să vină tipul – ca în România – şi să descarce din portbagajul „Daciei” ruginite nişte pungi cu cantitate aproximativă. Am uitat că sunt în China şi că aici ambalajul (faţada) are un rol foarte important. A venit cu o camionetă, s-a dus la depozit şi a lăsat acolo cutii frumos inscripţionate cu ferma lui şi sigilate, de câte cinci kilograme fiecare.

Pe urmă a venit momentul când ne-am supărat pe cei de la cantină, că începuseră să facă mâncare proastă. Nu că înainte ne-ar fi delectat cu cine ştie ce specialităţi. Au găsit, băieţii, o firmă de catering şi, ca peste tot în lumea civilizată, ne venea comanda aburindă, la amiază. Au fost nişte zile de făcut mese câmpeneşti în sala de training, în care s-au strâns şi mai tare relaţiile româno-chineze, mai ales după ce le-am povestit că facem şi în Timişoara cam acelaşi lucru, că şi acolo se pune mâncarea pe masă şi, dacă îţi place ce are celălalt, iei şi de la el.

Cu toate că la masa tradiţională totul se împarte, când era vorba de ronţăit ceva prin birou, fiecare era cu botul în punga proprie. Lucru cu care nu sunt obişnuită. Aşa că am început să împart cu ei ce aveam eu prin geantă. Iar oamenii, împinşi de gena lor imitativă, s-au apucat să facă la fel. Partea bună a fost că am găsit chestii interesante, care pe urmă le-am dus părinţilor şi colegilor din România. Partea nu tocmai fericită a fost că nu toate erau pe gustul europeanului, dar pe mine tot timpul mă mână principiul că dacă nu încerc, nu ştiu.

În mare, erau tot felul de alune-castane-nuci-seminţe-fructe uscate de care chinezii sunt foarte mari amatori. Au toate chestiile ce le avem prin Europa, plus nişte nuci mici, pentru a căror decojire îţi trebuie răbdare de… chinez. Dar gustul merită efortul. În poză le vedeţi în mai multe sortimente: prăjite, crude, aromate. Cele lungi sunt nuci pecan. Prin Hangzhou sunt prăjite şi aromate cu vanilie.

Am mai încercat mazăre prăjită şi condimentată, foarte interesantă. (Sursa pozei: internet)

Din ce am dus acasă sunt chipsurile de cocos, date cu zahăr brun şi coapte.
Şi bomboanele de brânză pe care le-a adus o fătucă ce era de baştină din Tibet. Curioasă treabă. Chinezii abia în ultimii ani, poate vreo zece, au început să mănânce lactate, iar în Tibet au ca produse tradiţionale dulciuri din brânză. Cum nici astea, nici fulgii de cocos nu sunt din zona unde eram noi, am reuşit să le cumpărăm de pe internet, de pe taobao. Ăsta iar va fi un subiect separat.

Fructele de goji, verişoare cu roşiile, vinetele, ardeii, cartofii şi petuniile, din aceeaşi familie de rang înalt a solanaceelor, sunt considerate medicament. Se moaie în apă fierbinte şi se bea şi „ceaiul” ce rămâne. Am citit că au un puternic efect antioxidant şi o lingură de fructe pe zi scade colesterolul şi glicemia. Carotenul de care abundă e benefic pentru ochi, iar eu cum stau cu ei toată ziua în monitor… Am venit acasă şi cu fructe şi cu semniţe. Încerc să-mi fac propria plantaţie, pentru că sunt plante de Tibet şi rezistă la geruri de până la -25 de grade. Sper să accepte solul bogat în humus, care e în zona noastră.

Cu ce n-am reuşit să mă înţeleg niciodată a fost carnea uscată şi dulce. Sau peştele preparat după aceeşi metodă. Se usucă până se desfac fibrele una de alta şi se mănâncă pe post de snacksuri. Varianta uscată şi condimentată e ok. Am încercat o dată peştele preparat în felul ăsta şi pentru că mi-a plăcut, băiatul care m-a servit mi-a dat o pungă întreagă. Din păcate era din cel dulce şi le-a trebuit celor din birou vreo săptămână până să iasă prin ea. Timp în care, între noi fie vorba, mi-a ieşit pe nas mirosul de peşte uscat. Noroc că nu o să mai ajung în grabă să îl încerc.


Pe la cantină, ziceam la un moment dat că se servea orez cu iarbă. În principiu, era un bol cu orez fiert. Dacă e fiert, în China e echivalentul pâinii şi se face fără sare. Asta se pune doar dacă e prăjit cu alte ingrediente, cum ar fi ou, legume, creveţi sau carne. Caz în care se mănâncă fără alt fel lângă el, spre difenţă de restul lumii unde în restaurantele chinezeşti de obicei se comandă orez prăjit, plus altele.

Deci pe lângă orezul fiert, în mod normal mai luai un fel cu carne şi încă un fel de legume. În exemplul de faţă felul cu carne e chestia cu verde. Adică un fel de clătite din „piele” de tofu (neîmpuţit, de data asta) în care se pune umplutură de carne cu ceapă şi ghimbir. Se fierb, după care se taie felii şi se călesc cu ardeii verzi şi relativ iuţi. Leguma era conopidă simplă, puţin fiartă.

Chinezii mai luau şi „supă”. Pentru mine era o apă chioară în care găseai nişte picături de ulei şi vreo două fire de alge sau nişte urme de ou fiert. Ideea era să fie un lichid cald, care să se bea la sfârşitul mesei.

Foarte interesant, că acelaşi obicei de a mânca supa la sfârşit am întâlnit-o în România, în zona Careiului, în satul de unde e taică-meu. Prima dată m-am îndopat cu toate bunătăţile, iar când a venit supa n-am mai fost în stare şi de ea. De atunci m-am învăţat minte şi când merg la verişorii pe care îi mai am pe acolo, mai las loc „de bună ziua”.

O altă variantă de meniu erau colţunaşii serviţi cu tot cu apa în care erau fierţi. În poza de mai sus e farfuria de vis-a-vis. De data asta supa era chiar apa respectivă.

Prima dată când am mâncat colţunaşi, tipa cu care am fost mi-a explicat că felul ăsta e foarte important pentru chinezi, în unele zone fiind masa tradiţională în noaptea în care se sărbătoreşte Anul Nou Chinezesc şi că, dacă ar fi să se facă un clasament al lucrurilor renumite în China, ar fi undeva în vecinătatea Marelui Zid. Împreună cu alte feluri de mâncare ce conţin aluat, în special fierţi în aburi, formează masa de dimineaţă a chinezului, toate la un loc fiind cunoscute sub denumirea de dim sum. (Sursa pozei: internet)


Dacă sunteţi amatori de filme cu bătăuşi made in Hong Kong, e imposibil să nu fi văzut restaurantul plutitor Jumbo în cel puţin vreo suta de scene. Pe lângă că e una din emblemele arhipelagului, e şi considerat un paradis al meniurilor dim sum. (Sursa pozei: internet)

Mai puteai să mănânci tăiţei fierţi cu tot felul de chestii, dar am reuşit să mă abţin de la a-i încerca. Pentru simplul motiv că sunt foarte lungi şi mi se pare imposibil să nu dau şi hainelor să mănânce odată cu mine. Am folosit de vreo două ori, când am fost în criză de timp, varianta „instant”. O cutie cu tăiţei, cu toate ingredientele uscate şi puse în punguţe separate. Se deschide cutia, se toarnă toate peste paste şi se pune apă clocotită. După nici zece minute poţi savura o masă caldă. Prin supermarketuri sunt raioane întregi de aşa ceva, în tot felul de gusturi, arome şi iuţeli. Peste tot găseşti un dozator de apă fierbinte unde ţi-i poţi prepara. (Sursa pozelor: internet)

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud