Shanghai în luna lui Mai. 2010

Al doilea meu weekend în Shanghai a fost chiar primul dupa deschiderea Expozitiei Universale. De data asta am ramas si a doua zi în oras. Unul dintre avantajele clientilor de cursa lunga ai hotelurilor cu nume cunoscut este ca îti dau puncte de fidelitate cu care poti sa-ti cumperi nopti de cazare la altele din acelasi “sindicat”. Mi-am gasit cel mai ieftin Holiday Inn (în termeni de puncte vorbind) lânga Gara Centrala, dar asta nu m-a ajutat cu alt mare lucru. Din tren am fugit direct în Expo, iar a doua zi trenul mi-a plecat din Gara de Sud si, chiar daca nu ar fi fost asa, am plecat din hotel de dimineata.

În saptamâna de dinainte am citit prin ziarele românesti câteva articole despre Expo. Am avut proaspete în minte reactiile din presa si comentariile vis-à-vis de pavilioane: al nostru, versus ale altora. Nu stiu daca va mai aduceti aminte: marul de termopan, idee depasita, bani aruncati în vânt. Anglia – concept revolutionar, Ungaria – spirit ludic si interactivitate, peste tot spectacole multimedia. Si etc, pentru ca nici eu nu le mai tin minte pe toate. Baietii care au scris chestiile alea si-au câstigat pâinea pe ziua respectiva traducând prezentarea marketerilor. Probabil si pentru ca nu au prea ajuns pe acolo.

Am stat la coada la pavilionul Angliei mai bine de jumatate de ora ca sa vad cubul blanos. Atât a fost: un cub gol, din care am iesit în cinci minute.

M-am dus la Canada pentru ca am vazut ca e coada mica si pavilion mare. Greseala! Jumatate din pavilion masca trei sferturi din coada. Restul era o piata interioara, un bar si un spatiu închis în care am vazut un videoclip proiectat pe niste cuburi care intrau sau ieseau din perete. Si de acolo am plecat în cinci minute.

La Austria a fost o treaba mai interesanta. Au avut pe pardoseala o proiectie ce ti-a dat impresia ca umbli prin apa. Cu niste senzori inspirati, când te-ai miscat, ai speriat pestii din zona respectiva.

M-am dus si la vecinii nostri, ungurii. Astia au avut în tot pavilionul niste scânduri puse câte patru, de de au format niste chestii paralelipipedice, cu un bec în mijloc si le ridicau sau le coborau din tavan într-o însiruire fara noima. A trebuit una dintre animatoare sa îmi explice ca se misca în ritmul muzicii ambientale. Care muzica nu s-a auzit din cauza zgomotului produs de chinezii care rostogoleau niste gomboti de sticla si se minunau în stilul lor caracteristic. A… nu toata lumea e ardelean sa stie ce sunt gombotii. Sunt niste galuste din aluat cu cartofi în care se baga prune si se rostogolesc prin pesmet, dupa ce sunt fierte. Ungurii le-au facut din sticla, au pus fraierii sa le dea de-a berbeleacu’ si asta a fost partea interactiva a actiunii. Am plecat de la ei macar cu multumirea ca am elucidat unde e cheresteaua lui Verestoy, cel zis si Attila – Drujba lui Dumnezeu.


Am mai fost în câteva pavilioane neînsemnate, la care nu a trebuit sa stau prea mult la coada. Peste tot niste clipuri sau diapozitive proiectate pe ziduri si turma mânata într-un anume mod de la intrare la iesire. N-ai avut timp sa stai sa zgâiesti ochii la ceva, ca te împingea cel din spate sa îi dai bice.

În pavilionul României nu am ajuns. Noi am avut tot timpul spectacole si s-a intrat doar între doua reprezentatii. În mare, ai putut vedea ce e pe scena si de pe bancile de lânga pavilion. Am avut totusi doua tentative, dar m-am lasat pagubasa. Si ca mine au mai facut si alti caucazieni. Se pare ca vesnicia s-a nascut la satul chinez. Astia au stat linistiti, fara nicio problema, asteptând sa se înlature panglica ce i-a tinut la distanta. Ba am vazut prin Expo diverse personaje venite cu scaunul pliant, cam cum mergeau batrânii nostri echipati la cozile lui Ceausescu.


Totusi, din toata zona Europa – America, la pavilionul nostru s-a întâmplat ceva concret. În rest… clasicii cai verzi pe pereti, în varianta multimedia. Cât despre cum a aratat pavilionul… ce sa zic. Hai ca nu a fost SF, dar macar a fost altfel. Multe tari în jur au avut pavilioanele patratoase, ca niste supermarketuri, peste care au mai trântit un cearceaf desenat sau cu poze.

M-am dus, în schimb, la restaurantul românesc. Aici, pot sa spun ca treaba a fost cam aiurea. La poarta m-a întâmpinat o chinezoaica ce mi-a aratat meniul cu poze. Nu mi s-a parut mie prea cunoscut ce am vazut în imagini si nu prea neaose combinatiile, dar am zis ca, hai sa încerc, totusi, poate o fi o greseala. Mai ales cu pozele, daca s-au lasat pe mâna vreunui photoshopist chinez. Prima surpriza neplacuta a fost ca a trebuit sa urc pâna la etajul unu pe o scara, cam ca si aia de incendii. Dupa care am luat liftul, dar prima impresie deja m-a bagat la minus, dându-mi senzatia de intrat pe usa din dos.

Am ajuns într-un local oarecum cochet, pentru un necunoscator. Din pacate, ceea ce am simtit eu, ca românca, a fost un sentiment de nuca în perete. Pe peretii dinspre exterior erau câteva plasme care prezentau imagini românesti dar, printre ele, atârnau niste ghivece cu plante carnivore iar pe bar se lafaia o orhidee. Ce sa mai zic, mai românesc de atâta nu se putea. La cum stim sa dam cu bâta în balta, ma refer.

Sarmale – sau mai pe limba meniului “minced meat cabbage rolls” – nu au mai avut. Am comandat salata de vinete si chiftele, ca sa ma încadrez în buget. Puteti sa calculati si voi preturile în bani românesti, impartind cu aproximatie la doi cifrele din poza. Salata a venit ca si cea pe care mi-a aratat-o chinezoaica de la intrare, de la prima privire am crezut ca e o mâncare chinezeasca, de cum au fost bucatite toate. Nu pot sa zic ca a fost rea, ba a fost chiar buna, dar nu a fost ce ma asteptam. Am fost dupa câteva luni de mâncare chinezeasca si cumva mi-am ascutit dintii ca o sa îmbuc ceva de-al nostru. Cred ca esecul respectiv mi-a dat ideea de a face salata si a o lasa mostenire bucatarului chinez de la fabrica. A… Ca tot veni vorba. Am aflat de curând ca înca e în meniul zilnic al italienilor.

Ghinionul bucatarului a fost ca a iesit în restaurant si l-am luat la întrebari. Cumva omul a fost de înteles. Nu a avut nici loc si nici pe ce sa coaca vinetele, asa ca si-a pus imaginatia la contributie, le-a taiat cubulete si le-a facut pe gratar. Chiftelele au fost însa asa cum le stiu. Probabil ca si restul meniului a fost gustos, dar nu am mai avut curiozitatea sa merg mai departe.

Ce îmi pare rau din toata tarasenia, e ca m-am lasat purtata de patriotism si am pierdut foarte mult timp prin Europa. Când am ajuns în zona Asia – Oceania a fost deja spre seara si nu am mai fost în stare decât sa dau un tur de orizont. Am înteles, pe urma, ca pavilioanele Chinei si Japoniei au fost pline de chestii care îti iau ochii, dar si asteptarea a fost de câteva ore ca sa ajungi sa intri. Acum pavilionul Chinei s-a redeschis. Majoritatea celorlalte au fost demolate.


Concluzia în urma experientei? Pentru cineva cu drum prin Asia si câteva zile de pierdut prin Shanghai, de preferinta în mijlocul saptamânii, ar fi meritat sa mearga SI la Expo. Dar ca sa se vina din Europa numai pentru asa ceva… chiar fara rost. Cu tot tam-tamul care s-a facut în jurul ei, cu toti simandicosii care si-au cautat treaba pe acolo, in definitiv nu a fost decât un parc de distractii cu tema World Expo, sub-tema Better City, Better Life, o îngramadeala de nedescris si atmosfera de iarmaroc.

A doua zi mi-am rezervat-o întâlnirii cu Zhang Min. Din pacate, de cum a fost cald si soare sâmbata, duminica, dis-de-dimineata s-a pus pe plouat. Ca atare ne-am înfipt în muzeul din Piata Poporului si pe acolo am frecat-o toata ziua. Ar mai fi fost câteva optiuni de pierdut vremea în zona pe vreme de ploaie, dar am renuntat la ele rând e rând. De shopping pe Nanjing Lu nu am avut niciuna bani, la Madame Tussaud nu m-a interesat pe mine sa intram, iar în Hard Rock Cafe nu ar fi avut sens s-o car pe Zhang Min, ca ar fi scos-o barbat-su la aer curat daca ar fi ajuns acasa cu hainele mirosind a fum de tigara si expirând o boare suava de bere.

Deci, ne-am oprit la Shanghai Museum, o cladire foarte interesanta, care aduce a vas chinezesc. Intrarea e libera si sunt lucruri multe de vazut. De fapt, eu am fost cu initiativa pentru ca am ginit la intrare un afis cu o expozitie de pictura renascentista de la Galeriile Uffizi din Florenta. De cum am dat la mama lor în Italia aproape douazeci de euro pentru ca nu s-a putut fara tarif de rezervare de bilet cu o zi înainte, aici am vazut moca vreo doua pânze de Rafael, vreo cinci de Tiziano, parca si ceva Tintoretto si înca vreo câteva zeci ale unor pictori mai putin importanti.


Pe Zhang Min a lasat-o rece pictura europeana, desi i-am povestit ca Tiziano s-a nascut aproape de locul unde îsi are fosta ei firma sediul general. De fapt, la fel a fost de impresionata si de sectia de acuarele chinezesti si cafigrafie.

Ei, acu au fost parti din muzeu care nu m-au inspirat nici pe mine. La capitolul asta concureaza sectia de sigilii si lacate. La drept vorbind, la fel de impresionata a fost si prietena-mea.

Ce ne-a placut amândurora au fost sectia de portelanuri si cea de istorie a banilor. Adica ceea ce au cam inventat chinezii. A… sa nu uit de partea de arheologie si cea de mobila antica, unde am vazut obiecte foarte interesante.


Peste cea de etnografie am cam galopat pentru ca am avut eu fixul de data trecuta sa ajung pe Bund, la fotografiat zgârâie-nori si deja vremea era cam târzie.

Si am ajuns pe Bund. Pe un potop cu ceata care în câteva minute ne-a facut curci plouate. Interesant ca în Piata Poporului nu a plouat când am plecat de la muzeu. Nici pe Nanjing Road, când ne-am întors sa mâncam într-un restaurant de la capatul lui. Doar pe malul rîului, la o distanta de vreo cinci sute de metri, ne-am ales cu dusul nedorit.

Bun… ne-am dus de am mâncat. Eu, niste pui rezonabil. În schimb, Zhang Min si-a comandat un peste acoperit cu un centimetru de ardei iute tocat. Ala se serveste cu taitei care sunt adusi fierti si trântiti în zaftul pestelui, dupa ce l-ai amestecat cu iuteala. Va mai aduceti aminte de episodul cu Hot Pot? Senzatia a fost cam aceeasi: foc si para.

Ziua s-a terminat apoteotic dând semnalul de plecare pentru trenul ce statea s-o zbugheasca, precum un cal naravas. Am rugat-o pe Zhang Min sa astepte în fata garii pâna o sun, ca daca l-as fi pierdut ar fi fost cam nasol sa ma înteleg cu cei de la bilete. Nu prea ai sanse sa mergi la gara, sa-ti iei biletul si sa urci în tren. În China, în zilele de nesarbatoare nationala îl comanzi cu câteva zile înainte. Despre cele de sarbatoare o sa povestesc alta data, pentru ca e un capitol aparte.

Abia la ultimul drum în China am prins o figura de stil. Iei bilet fara loc, dupa care mergi la vagonul restaurant si te tii de un suc sau altceva pâna la destinatie. Iese si mai ieftin si fara complicatii. Faza o stiu de la o chinezoaica, dar se pare ca nu e foarte practicata, asa ca mai ai sanse sa gasesti loc pe scaun.

Bookmark the permalink.

One Comment

  1. ..scara de incediu..ce usa de primire..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud