Nevoie de concediu

Azi, una din ciclul “scleroza e în floare”. Cica mi-am pierdut pasaportul. Nu mi l-am gasit înainte de plecarea în Grecia, dar asta nu mai e o tragedie de când în UE se merge doar cu buletinul. Problema mea a fost cum le spun celor de la firma ca stau cu biletul de avion platit si viza de Indonezia emisa pe un numar de pasaport pe care nu-l mai am. Am câine, asa ca as fi putut da vina pe el, saracutul, ca mi l-a mâncat, dar nu-mi place sa mint.

Ultima faza pe care am tinut-o minte legata de atarele document a fost ca l-am scos dintr-un rucsac, dar de acolo mi s-a rupt filmul. Cum am ajuns duminica acasa, am început sa caut prin celelalte, în ideea ca am facut-o ca sa îi schimb locul, am întors toate lucrurile cu susu-n jos, dar nici urma de el. Într-un târziu mi-a trecut razant pe lânga un neuron mai odihnit gândul ca dupa ce l-am scos, a sunat telefonul si l-am aruncat pe pat înainte sa merg sa raspund. Cum de obicei seara fac tot felul de chestii pe întuneric, înainte sa ajung sa aprind veioza, pasaportul a zburat odata cu cuvertura. Din pacate pe o traiectorie diferita. M-am uitat acolo unde am dedus ca ar putea fi si, într-adevar, se relaxa baietul la umbra.

Dupa ce am iesit victorioasa si cu el în mâna de sub pat, m-a luat maica-mea s-o duc undeva cu masina. Am zis ca nu mai salt iar rucsacul cu toate sculele cu care numai ce venisem din Grecia. Mai simplu a fost sa-mi iau din el permisul si buletinul. Nu sunt la curent cu noutatile si nu mai stiu daca Marinel mai functioneaza la noi în sat, dar nu merita sa risti sa dai fata cu tipul rau de la circulatie si sa nu ai totul în regula la tine.

Luni a fost zi libera. Marti de dimineasa am dat sa plec la Timisoara. Nici urma de acte în masina, desi am fost ferm convinsa ca le-am uitat acolo duminica seara. La fel, nici urma de ele prin casa, la prima vedere. Maica-mea, biata, s-a apucat sa le caute, eu m-am enervat pentru ca deja era foarte târziu si am plecat în tromba fara ele.

Înainte sa ajung la Arad m-a sunat. Eu, foarte bucuroasa: „le-ai gasit?” Ea, pe culmile disperarii: „nu, dar ti-ai lasat si hainele acasa, asa ca trebuie sa te întorci diseara.”

Marti-sara, dupa toate cele trei ceasuri rele de peste zi, am ajuns si eu înapoi. Ai mei, cu nervii la pamânt. Mi-au cautat actele peste zi si nu au dat de ele. Fiind eu iar într-un moment de inspiratie, am bagat mâna în rucsac, în compartimentul pentru laptop. Stateau acolo amândoua si taceau chitic. Probabil ca duminica seara le-am luat din masina si le-am aruncat la repezeala, sa fie acolo pe marti, dar mi s-a sters complet din minte.

Marti, înainte sa plec de la lucru, a venit la mine sefu-meu cu o figura morcovita. „Dora, am o veste destul de proasta pentru tine…” Nu a mai ajuns sa-si termine ideea.

„Noa”, mi-a trecut mie prin cap, ca la cât ma stiu de norocoasa… „Astia numai ce au realizat ca nu mai au nevoie de mine.” si am început rapid sa-mi fac socoteli. „Doamne multamu-ti ca nu mai am datorii, ceva bani în cont mai sunt, hai ca vreo luna ma retrag în munti si uit de tot si toate, iar pe urma ma apuc de cautat de lucru,…”

Dar nu m-a lasat sa termin planul „stii, între fabrica si ambasada si s-a pierdut pasaportul.”

„Ha?!”, mi-a scapat mie nu tocmai politicos, ba am mai cascat si niste ochi mari, cât cepele. „Care pasaport? Ala pe care numai ce l-am gasit eu? Hai ca nu a fost niciodata la voi pentru ca nu mi l-ati cerut, asa ca nu ati avut cum sa-l pierdesi.” La drept vorbind, m-am mirat eu în tacere o vreme cum se poate elibera o viza doar cu copie de pe pasaport si o poza, dar am zis ca asta o fi procedura la indonezieni, asa ca nu mi-am facut prea mari probleme. Se pare ca nu e asa.

Dar vad ca functioneaza cu motoarele duduind proverbul cu cin’ s-asamana, s-aduna.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud