Buticar în Indonezia

Sau cum să-ți deschizi o mică afacere la ecuator.

Poate vă mai amintiți de pretenuța mea din Indonezia, cum am ajuns să ne cunoaștem în adolescență și cum ne-am regăsit pe facebook, după vreun sfert de secol și după ce am stat trei săptămâni la nici cincizeci de kilometri de unde locuiește acum, fără să am nici cel mai mic habar.

Am mai trăncănit noi o vreme pe facebook, am mai schimbat impresii și amabilități, după care s-a așternut tăcerea. Mi se pare normal, că doar fiecare are treaba ei, acum. Nu mai suntem puștoaice să uităm de noi la telefon sau pe chat.

N-am mai auzit de ea cam până prin februarie sau martie, anul trecut, când am găsit-o necăjită, că s-a apucat de-o afacere și s-a trezit că nu-i ajung banii. Norocul ei c-am fost în ziua de salariu și nenea cu chiria urma să vină abia luna următoare. A rămas stabilit că de banii ăștia o să tragem o tură la Borobudur, când s-o întâmpla să mai dau prin Indonezia și că dobândă pentru ei o să fie povestea despre cum și-a început afacerea.

Și iar ne-am luat fiecare cu ale ei și luni bune nu am mai vorbit. Până săptămâna trecută, când n-am mai lăsat-o să-mi scape din mână.

Nu e deloc greu sa-ti deschizi o afacere in Indonezia. Dacă e una mica, cu profit de până la 2500 de dolari pe an și cu până la 5 angajati, nu-ti trebuie nicio aprobare, niciun act și ții un fel de contabilitate de PFA, doar cu incasările și plățile. Nici nu plătești niciun fel de taxe.

Mi s-a părut imposibil și am tot insistat să-mi explice, crezând că nu ne înțelegem. I-am dat exemple din România, incercât să găsesc momente similare din viața unui buticar. Știți și voi, alea când iți trebuie aprobare de la pompieri că nu depășești mărimea la pantofi sau când vine tipul de la finanțe și te întreabă pentru ce preferi amenda.

Nici măcar de aviz de la “sanepid” se pare că nu ai nevoie. Cu toată căldura de la ecuator care, mai ales într-o afacere alimentară, face salmonella să colcăie, autoritățile lasă la discreția consumatorului să acorde șanse de supraviețuire pe piață. Vorba Ernei, dacă nu te ții de treabă, nu faci mâncare bună sau îmbolnăvești oamenii, nu mai cumpără nimeni de la tine. Interesantă viziune, totuși. Să bagi prima dată pe cineva în spital ca să ți se arate pisica, în loc ca cineva să se preocupe că nimeni nu va păți nimic rău dacă îți cumpără marfa.

Singura concluzie pe care am putut s-o trag e că, probabil, la ei statul e fericit că nu mai trebuie să aibă și grija ta, să-ți pună o mână de orez în bolul zilnic. Nu câștigă nimic de pe spatele tău, dar nici nu trebuie să caute bani, să te țină pe linia de plutire. Dacă faci doar mici găinării, or să aibă grijă cei din jurul tău să se păzească de tine.

Adevărul e că nici nu mi s-a tras vreo țeapă în trei săptămâni, cât am stat în Indonezia. Ba am fost chiar foarte surprinsă în mall-ul unde am băut Kopi Luwak, atunci când vânzătoarea mi-a repetat de trei ori că prețul e pentru o ceașcă, să fie sigură că am înțeles, ca să nu fie probleme ulterioare.

În altă ordine de idei, dacă eșuezi cumva pe vreo insulă indoneziană și te hotărăști că-ți priește o viață tihnită sub umbra palmierului, fără mari pretenții, doar dintr-o astfel de mica afacere, ca străin nu poți s-o faci direct. Trebuie să te asociezi cu un localnic. O declarație la un notar e singurul document care-ți consfințește statutul de patron.

Erna mi-a dat două exemple. Al ei, un fel de fast-food cu mâncare tradițională, pe care indonezianul o mănâncă în fiecare zi și al unei prietene, care are o mica băcănie unde vinde de la orez, la snack-uri și sucuri, la medicamente pentru care nu ai nevoie de rețetă.

Ca să dai drumul unui fast-food, te costa intre 400-800 de dolari pentru mobilier, cuptoare și ustensile. Erna mai plătește 20 de dolari pe lună chiria, plus curentul electric. În 8 luni i-a ieșit un profit de 10 milioane de rupii, cam 800 de dolari. Asta e cam 10% din cifra de afaceri.

Acum cică i-au scăzut serios vânzările, dar nu se sperie. E anotimpul ploios și lumea nu prea mai e tentată să iasă din casă. Fiecare roade ce are prin frigider.

Prietena ei a avut nevoie de vreo 3500 de dolari să deschidă băcănia, aici intrând și stocul initial de marfă. O mai costă vreo 500 de dolari pe an chiria la casa unde are prăvălia, dar acolo și locuiește împreună cu soțul.

Asta e foodăria Ernei.

erna

erna4

erna2

erna1

erna5

erna3

Iar ăsta e magazinașul prietenei ei.

bacanie

bacanie7

bacanie6

bacanie5

bacanie4

bacanie3

bacanie2

bacanie1

Bookmark the permalink.

Comments are closed