Erna din Indonezia

Să vedeţi, domniile voastre, întâmplare-ntâmplătoare! Undeva, pe la şaptesprezece ani, am ajuns să corespondez cu o fătucă din Indonezia. În vremurile alea era destul de greu să ai vreun cunoscut chiar şi dincolo de graniţă, în Ungaria. Nu era de ici, de colo şi fiecare scrisoare primită dintr-un loc aflat în Centura de Foc a Pacificului îmi sufla vânt sub aripile imaginaţiei.

Am avut aşa-zişi “pen-pals” din mai multe ţări şi cumva lucrul ăsta m-a ajutat să nu mă înec în rahatul pe care comuniştii ni-l serveau în fiecare zi. Pe undeva, şi contactul cu ceva ce exista dincolo de fâşia de pământ care mă ţinea prizonieră într-o ţară-puşcărie şi crezul că acel ceva e posibil să ni se întâmple şi nouă m-a făcut să n-o iau razna.

Dar Erna avea stilul ei special. Fiecare plic pe care îl primeam de la ea era o bucurie. Fiecare scrisoare era atât de desenată şi scrisă cu atâta entuziasm, că mă contamina şi pe mine.

erna1

Am ţinut ani de zile la vedere felicitarea asta. Pe de-o parte, mă simţeam bine să-mi arunc din când în când ochii pe ea şi să visez, pe de alta, era imposibil să nu fie remarcată de oricine venea la mine şi-mi dădea motiv să mă umflu în pene.

Nu ştiu de unde făcea rost Erna de chestii faine. Când am fost în 2011 în Indonezia, mi-au picat în mână nişte vederi şi fleacuri publicitare. Destul de subţirele ca şi calitate. Aşa că încă o bilă albă pentru ea, pentru că în urmă cu un sfert de secol a găsit lucruri mult mai interesante decât am văzut acum. Nu pot să uit că tot de la ea am primit şi primul meu poster cu Iron Maiden, o altă comoară pentru un rockeraş de dinainte de revoluţie.

Dar ce-mi veni acum cu Erna, după atâta amar de vreme? Păi… pur şi simplu, într-o dimineaţă m-am trezit cu ea pe facebook.

Înainte să plec în Indonezia m-am gândit la ea şi mi-a trecut prin cap ideea s-o caut. Ţineam minte că parcă locuia în Jakarta şi aş fi fost destul de aproape de ea. Dar, în graba plecării, n-am mai ajuns să caut plicurile ei ca să iau adresa.

Dar, iaca ce mi-a fost dat să aflu. După ce nu ne-am mai scris, a trăit tot în Java, dar la vreo patru sute de kilometri de Jakarta. În urmă cu doi ani s-a măritat. Şi, într-o ţară cu peste două sute cincizeci de milioane de oameni, împrăştiată pe şaisprezece mii de insule, în care, dacă vrei să mergi de la un capăt la altul, trebuie să-ţi muţi de trei ori ceasul, Ernuca mea şi-a găsit bărbatul fix la jumătate de oră de locul unde e fabrica noastră, într-un oraş prin care am trecut de câteva ori, în drumurile dintre Jakarta şi hotel.

Noa, ziceti-i voi cum vă place, eu o numesc ironia sorţii, una din categoria “păi, când e să se-ntâmple, se întâmplă”.

Şi unde mai puneţi că i-am zis că am rămas de data trecută cu fixul să vizitez Borobudur, iar ea mi-a spus că maică-sa locuieşte la vreo treizeci de kilometri. Aşa că acum lucrăm să punem la punct detaliile excursiei. Singura chestie care ne lipseşte e o delegaţie a mea în Indonezia.

Bookmark the permalink.

4 Comments

  1. Mno, dacă vii p-aci nu uita să dai un semn de viață în prealabil, poate ne vedem la ochi.

    • Mno, dac-ajung p-acolo, misto ar fi sa avem o masina mai mare, sa te iau si pe tine la Borobudur, ca presupun ca n-ai ajuns sa-l vezi.

      • Mai am și de zburat nițel către direcția aia. Yogyakarta pare cel mai apropiat aeroport de locația în sine.

        • M-am uitat acum pe harta si am vazut ca e al naibii de departe. Uf! Ne trebuie 11 ore in masina dar, pe o ruta, ne-ai fi in drum 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud