Indonezia, asa cum am simtit-o – partea a treia

Azi discutam despre cum ne deplasam prin Indonezia si sarim rapid peste capitolul “de la o insula, la alta”. Aici sunt clasicele barci cu motor, vapoare si, între insulele importante, avioane.

Partea interesanta e cea din interiorul orasului. Trotuarele încep sa apara în zonele nou construite, dar asta nu înseamna ca ar fi si folosite. V-am pomenit doar în primul capitol al seriei asteia ca indonezianul e cam domol din fire. Asta se observa si daca mergi pe strada. Toata lumea e motorizata, iar daca n-are caii-putere proprii, se gaseste cineva sa ti-i ofere pe ai sai pentru câtiva banuti. Cum se procedeaza, vorbim putin mai încolo.

Cumva îi înteleg. Sa traiesti în caldura si umezeala aia si sa mai faci si kilometri pe jos, parca nu prea te îndeamna. Asta e opinia unui european, dar ei se presupune ca sunt de-ai locului si ca ar fi adaptati la mediu. Ideea e ca si daca e o distanta de vreo 10 minute de mers pe jos, se prefera altfel.

Iar acest “altfel” presupune un motor. Foarte rar am vazut biciclete. În schimb e plin de scuteristi. Spre deosebire de chinezi, care aveau jucarii electrice, ale astora sunt pe benzina, asa ca tin-te neica poluare si zgomot.

Daca ar fi sa ne ducem traiul în Indonezia, pentru noi benzina ar fi destul de ieftina. Undeva pe la un dolar, un dolar-s-un-pic litrul. Acum, depinde si unde schimbi dolarul. La hotel cursul “oficial” era de 8100 rupii, la “negru”, unde am schimbat noi într-un supermarket, sub nasul politailor, ni s-a dat 8520, dar numai pentru bancnotele emise dupa 2006 si care nu aveau deloc urme de îndoire.

Dar sa ne întoarcem la pretul combustibilului. Ce v-am povestit pâna acum se refera la varianta de benzinarie. Mai exista si cea de “marginea drumului”, la litru, pentru scuteristi. Nu stiu de unde o procura si ce calitate o fi. Presupun ca e mai repede pe baza de otrava de gândaci decât de hidrocarburi. Nu de alta, dar pretul este imbatabil: 5000 de rupii pe flacon. O gasesti relativ usor prin mahalale, cam pe la tarabele care vând si mancare la botul calului.

Buuun, am vazut cum te descurci la individual-compus. Sa vedem cum stam si pe echipe.

Imaginati-va Jakarta, un oras de aproape 9 milioane de locuitori. Nu are metrou. Doar de câtiva ani s-au introdus niste linii de autobuze, opt la numar. La început au facut legatura doar între cartierele de birouri si cele în care îsi permit sa locuiasca cei care lucreaza în ele. S-a vazut ca au succes si asa au fost introduse traseele trans-Jakarta. O calatorie costa 3500 de rupii.

Mi s-a spus ca daca te aventurezi în ele, trebuie sa stii unde vrei sa cobori si sa începi sa te pregatesti cam cu zece minute de momentul respectiv. Actiunea de baza e datul din coate. Am vazut si eu unul si înclin sa confirm cele auzite. Sentimentul inspirat a fost cel de cutie de sardele. Singura diferenta fata de tramvaiele noastre de dinainte de ’90 a fost ca nu se calatorea pe scari.

Greul transportului în comun îl duc niste maxi-taxi, angkot pe numele de botez. Pretul e 2000 de rupii si urci în ele daca ai loc pe banchetele asezate pe lânga pereti. În mijlocul microbusului e locul pentru bagaje. Daca nu ai noroc de loc, ori astepti câteva minute, pâna vine urmatorul, ori iei un ojek. Pe drumul spre fabrica era un fel de capat de linie pentru angkot-uri.

A… Nu v-am spus ce e un ojek. Un scuterist care te ia în spate si zice ca e taxi. Ca si taximetristii, poate fi unul cu licenta, sau unul pirat. Îi deosebesti dupa abtibildul galben lipit pe spatele scuterului si pe care e scrisa data pâna la care e valabila autorizatia. Dar cum sa faci deosebire între un pirat si un scuterist obisnuit, care-si duce nevasta pe cal, asta e mai greu de realizat. Probabil cel care îi da casca de protectie nu e ojek-ist, pentru ca îi pasa de siguranta ei.

Cu astia preturile sunt negociabile. Te costa cu atât mai mult cu cât arati mai diferit de un indonezian. Pentru unul de-al locului pretul e cam cât al unui angkot, dar te lasa unde vrei tu. Pentru un strain e cam de cinci ori mai mult.

Da, exista si taxiuri. Ca si benzina, sunt mai ieftine ca si la noi. Cam undeva, la jumatate de pret.

Ce se întâmpla însa când tot omul vrea sa aiba lucrul lui? Ajungi sa nu-ti mai încapa masinile pe sosea. Când am plecat la aeroport am prins ora de vârf si am reusit recordul sa mergem pe autostrada vreo douazeci de kilometri în viteza a doua. Ca sa elimine blocajele din intersectii, multe dintre ele au fost blocate si transformate în niste sensuri giratorii prelungite.

Pe ele nu se mai vireaza. Mai mergi câtiva kilometri pâna gasesti una deschisa. Dupa care te întorci pâna unde aveai nevoie.

Si când nici asa nu se mai poate, se pune un nene în mijlocul strazii si începe sa dirijeze circulatia. Nu cred ca sunt platiti sa faca asta. Înclin sa cred ca o fac din lipsa de activitate. Am vazut câteva exemple de genul asta. Daca nu e un politai pe acolo, cineva îl înlocuieste. La fel de bine se poate si opri circulatia. Are vreo masina de iesit dintr-o curte? Nicio problema. Un vecin se pune în fata masinilor si toata lumea sta pe loc pâna iese cel care are de plecat.

Ok, mergem, mergem, dar mai avem si de stat. Zice Royce ca nu e bine sa te uiti la câtiva banuti si sa-ti lasi masina la voia întâmplarii, pe marginea strazii. Chiar si în parcare bloca volanul. În general, doar supermarketurile au parcari gratis. Pentru restul se plateste cam pâna la jumatate de dolar. Am vazut chiar si o parcare dedicata doamnelor. Era locul cel mai apropiat de intrarea în magazin. Stati linistiti. Cazul a fost singular. Probabil chestie de reclama si atrasul clientelor.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud