Kebab cu efect Coandă

De dimineaţă m-am distrat cu un coleg pe tema “ce poate ieşi dintr-un iaurt ş-o bere”. Şi mi-am amintit ca am trăit ceva asemănător în Italia, în 2009. De fapt, a trăit un amic şi eu asistat fără să-l pot ajuta prea mult. Reiau cum am povestit atunci, în altă parte.

Duminicile, de obicei, dormim ca bursucii şi facem ochi abia când auzim că se strâng vasele de la micul dejun. Atunci tăbărâm şi noi să devorăm rămăşiţele, mai mult sau mai puţin bogate, depinde câţi clienţi a avut hotelul în noaptea respectivă.

Cam de fiecare dată ne întâlnim cu perechea de iubăreţi. La ei motiv de scuză ar fi destrăbălarea de cu o noapte – înainte. Noi ne mai putem scuza din ce în ce mai rar cu oboseala de după o excursie. În ultimul timp mai uităm de noi la câte un film. E istorie deja vremea când se făceau campionate de Call Of Duty sau chefuri până în zori. Altă trupă, am mai îmbătrânit şi noi, cei vechi…

Partea nasoală în toată faza asta e că, mâncând pe la zece, nu te mai taie foamea prea curând iar italienii pun lacătul pe uşă peste tot pe la două şi mai deschid doar după ce cade bine seara. Aşa că, dacă ai ratat momentul, duminica mănânci din pungă, ceva cartofi prăjiţi la microunde şi te gândeşti că ai tăi, acasă, stau toţi împreună în jurul mesei îmbelşugate.

Asta a fost valabil până când unul dintre băieţi l-a descoperit în centrul oraşului pe fratele albanez care are kebăbăria deschisă până la miezul nopţii. Unde mai pui că te şi scoţi cu cinci euro cu un kebab şi un suc. Ieftin ca braga şi deja fiind clieţi fideli, tipul umple bine cu carne chifla şi îi pune de toate. Dar ca orice lucru care începe frumos, trebuie să se termine urât.

În ultima duminică din iulie ne-am făcut plinul la el şi de acolo am hotărât să dăm o tură pe Visentin, cel mai înalt vârf din zonă.
Monte Visentin

Am lăsat maşina undeva, la loc populat şi cu vedere ca să nu îmi mai sparga iar idioţii geamul, am ars-o ceva vreme pe vârf la tras aer tare piept şi poze în cardurile de memorie, după care ne-am grăbit să ne întoarcem ca să ajungem jos pe ziuă, plus că unul dintre băieţi zicea că el simte kebabul în stomac mai altfel decât de obicei. Şi ăsta a fost doar începutul.

Pe drum, celelalte două pramatii pe care le-am cărat după noi făceau mişto de bietul om, că o s-ajungă să dea iama în boscheţi şi cum gura păcătosului adevăr grăieşte, n-am reuşit să facem nici doi kilometri că a trebuit să trag pe dreapta. A tăiat-o colegu-meu în mare viteză afară din maşină, dar a rămas dezorientat pe marginea drumului. În stânga era hău de vreo 300 de metri, de-a lungul şoselei plin de lume ieşită ca şopârlele la soare, doar în dreapta era un pâlc de brazi unde să te poţi ascunde. Numai că până acolo erau vreo cincisprezece metri de straturi de pamânt şi calcar. Pe verticală.

Se pare că vulcanul noroios ce stătea să erupă deja producea efect de propulsie pentru că numai ce l-am văzut luând peretele pieptiş, fără să se mai uite in urmă. Ce corzi de asigurare, ce pitoane? După cum l-am văzut căţărându-se, cred că priza cea mai sigură o ai când te împinge instinctul de la spate.

Ăştialalţi doi, rămaşi jos, au coborât şi ei din maşină şi s-au apucat să-i facă ghinionistului galerie. Nu s-au oprit din încurajări strigate în gura mare, cu specific pentru fiecare fază prin care a trecut bietul om, până nu l-au văzut răsărind victorios de după brazi şi zicându-le de mamă. Cred că trebuie să ai o minte foarte odihnită ca să-ţi vină idei să faci ca pe stadion când stă careva pe budă.

Partea complicată a fost să-l dăm jos de unde se căţărase. Când s-a văzut unde a ajuns, dar mai ales pe unde, nu i-a venit să creadă. După câteva încercări eşuate de a reveni pe acelaşi traseu, a depus armele şi şi-a căutat o potecă mai puţin abruptă, ceva mai destul de departe.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud