Freak show, varianta botanică

În weekendul ăsta mi-am făcut de cap. În prima seară, de cum am ajuns în Italia, prima oprire am făcut-o la prietenii mei de suflet Fei, cea chinezo-grecoaică şi bărbat-su, Pier – key-userul meu pe modulul de service. Şi a rămas stabilit că sâmbăta lăsăm bărbatul să fiarbă macaroanele, iar noi, gagicile, mergem la târg la Treviso.

Ieri, de dimineaţă, am fost convinsă că o să îmi iau nişte pantofi, pentru că am plecat de acasă, a se citi România, cu gândul ăsta şi doar cu o pereche de cizme şi una de ghete. Dar s-a nimerit să-mi iasă prima dată în cale standurile celor cu plante şi priorităţile mele s-au schimbat într-o secundă.

M-am întors din târg cu un pom de cachi şi un ghiveci mare de rozmarin. Mai trag eu cumva de încălţările ce le am. Nu de alta, dar azi a plouat şi în loc să ies pe coclauri, am ieşit pe net la cumpărături şi s-a cam dus la vale diurna pe care urmează s-o mai merit pe următoarele două săptămâni. Nu vă închipuiţi că mi-am luat ce-şi ia orice tipă normală în Italia: haine, parfumuri sau zorzoane. Tot în plante m-am priponit. Unele planificate încă de când am fost în China, altele puse la capitolul “poate, dacă le găsesc” şi altele care au sărit de după colţ, ca ispita. Unele au o poveste pentru mine, altele doar m-au făcut curioasă.

S-o luăm cronologic. Cu cachi a fost dragoste la prima vedere. L-am văzut într-o grădină, într-o seară friguroasă de sfârşit de noiembrie: un pom plin cu globuri portocalii pe fundalul unor brazi verzi ce sprijineau pe cetini un apus cu nuante reci de violet. Fiecare fruct a fost o scânteie care mi-a încălzit sufletul. Am citit că legenda spune că din el se infruptă zeii, de unde şi denumirea de diospro care i s-a dat în zona Toscanei. În nord, pe unde bântui eu, îi zice caco, cu pluralul cachi. Din îmbinarea celor două a ieşit denumirea ştiinţifică de Diospyros Kaki. Fructul este foarte dulce când e copt bine şi de aceea nu e indicat pentru cei cu diabet. Însă e o mană cerească pentru cei care au probleme cu ficatul şi, cum îl arată şi culoarea, e o bombă de vitamina A. Ştii că e copt când e moale de nu poţi să-l strângi în mână, că rişti să ţi se scurgă printre degete. Altfel nu e tocmai plăcut la gustat pentru că are un conţinut foarte mare de tanin şi o muşcătură din el te duce cu gândul la un sac de gutuie.

Precizare, 03.11.2011 Tot caută lumea după kaki, caki şi vor să afle când e bun de mâncat. Vreau să precizez că treaba cu taninul din belşug înainte de coacerea deplină e valabila la fructele sălbatice, care sunt mai mici ca dimensiune şi la soiurile cu fructe rotunde. Am găsit anul ăsta în România fructe din soiul Sharon, care au o concentraţie foarte scăzută de tanin şi pot fi mâncate chiar dacă sunt în pârgă. Sharon e mai lunguieţ şi mai mare. La fel e şi varianta de cacco – măr, numai că miezul acestuia din urmă e tare şi nu atât de aromat ca al fructului obişnuit. În România nu am văzut până acum. Chiar şi în Italia erau aduşi din Spania.

Pe la sfârşitul lui aprilie, anul trecut, într-o duminică plină de soare, am ajuns prin parcurile din spatele Lacului de Vest şi la un moment dat m-a izbit un miros puternic ce mi se părea a fi între suc de mere şi diluant, dar una peste alta, foarte plăcut. Acela a fost primul contact cu o tufă cu flori mici, crem, cu margini maro. În nici măcar o săptămână, tot oraşul a început să plutească în norii înmiresmaţi ce veneau de pretutindeni, mai ceva ca în octombrie, când înfloreşte osmanthusul.

Nu mi-a trebuit să stau prea mult pe gânduri până să ajung la concluzia că vreau şi eu una din aia. Am încercat cu tot felul de crenguţe să le pun la prins, am adus din România hormoni de înrădăcinare, am dus ramuri şi acasă, dar n-am avut nicio şansă. Arătau perfect o săptămână, după care, peste noapte, se înnegreau şi în câteva zile erau moarte. Ultima soluţie a fost să cumpăr o plantă, numai că marea problemă e că, stând la bloc, chinezii nu sunt cumpărători de plante de exterior. Totul e super verde şi extra aranjat în China, dar astea se fac de firme specializate. Nu poţi merge la supermarket şi să-ţi pui în coş tufişul.

Până la urmă, prin nevasta lui Dinevio, care e şi ea chinezoaică, am dat de o pepinieră şi i-am rugat să îmi aducă exemplarul cel mai mic pe care pot să îl găsească la ei pe tarla pentru că nu am voie să duc plante vii în Europa şi trebuie s-o ascund cumva în bagaj.

La vreo două seri după, m-a sunat Dinevio: “hai jos să ţi-o vezi”. Am ieşit în trombă din cameră şi mi-a venit să ţopăi în lift ca să-l fac să coboare mai repede cele vreo cincisprezece etaje care mă despărţeau de noua mea jucărie. Când am ajuns, însă, am avut impresia că văd negru în faţa ochilor de cât verde aveam înaintea mea. A fost cât pe ce să mă împiedic într-o tufă cam de un metru şi jumătate, pe un metru şi jumătate, cu un colet de cel puţin cinci kile de pământ la rădăcină.

Mi-am petrecut noaptea încercând să găsesc pe net o modalitate de a putea intra cu ea în Europa. Spre dimineaţă am găsit o firmă din Guangdong, culmea, tot a unui român, ce făcea transport de plante. Am sunat şi mi s-a explicat frumos că dacă aş fi avut un container întreg, m-ar fi ajutat. Dar sunt atâtea formalităţi de făcut, că pentru o singură plantă m-ar costa cât greutatea ei în aur.

Aşa că am plantat-o la fabrică şi le-am zis tipelor să se mai uite la ea şi să-şi amintească de mine. Iar când am plecat de acolo, mi-am luat şi de la ea rămas bun. În iarnă avea deja o grămadă de boboci pregătiţi pentru primăvara care stă să vină.

A mai fost o adevărată aventură până am aflat şi cum o cheamă, ca să ştiu cum s-o cer, pentru că în China nu au ştiut să îmi spună decât că e magnolie. Într-adevăr, e din aceeaşi familie a magnoliaceelor. Are două nume ştiinţifice: Magnolia Fuscata sau Michelia Figo. Pe englezeşte i se zice Banana Shrub. Ei pretind că cică ar mirosi a banane foarte coapte.

Am mai auzit de nişte banane de prerie şi m-au făcut curioasă. În România cineva mi-a spus că mi-ar putea da nişte exemplare ieşite din sămânţă, dar asta ar însemna să mai aştept vreo şapte ani până să ajungă pe rod. Ceea ce am găsit eu, sunt deja la un metru şi jumătate. Numai să le plantez cât mai departe de casă pentru că florile au un miros nu tocmai îmbietor. După culoarea de carne putredă se pare că vor să atragă oarece muşte pentru polenizare şi atunci, ca să fenteze respectivele insecte s-au hotărât să şi miroase în consecinţă. Astea sunt aşa-zisele paw paw, pe numele lor ştiinţific Asimina Trilobata.

Tot pe site-ul de la care am comandat paw paw am găsit o plantă foarte interesantă: afinele de Siberia, Lonicera Kamtshatica. Păi, dacă sunt de Siberia, rezistă bine la frig, adică până pe la -47 de grade, iar florile, la începutul lui martie sunt de-a dreptul fericite la -7. Eu o să fiu şi mai fericită pentru că se coc cu cel puţin jumătate de lună înaintea căpşunilor. Se pare că sunt verişoare cu caprifoiul care ne încântă nouă serile de vară, pentru că şi ăla tot o specie de Lonicera e.

Dacă mai pun la socoteală şi seminţele de goji, Licium Barbarum, pe care le-am adus din China şi trebuie să le seamăn când ajung acasă, o să am o primăvară foarte interesantă.

Bookmark the permalink.

2 Comments

  1. Îţi doresc o primăvară frumoasă şi să ţi se prindă toate plăntuţele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud