Magnolii pentru Adriana şi Lore

Am mai dat în dupăamiaza asta o tură prin parcul de la Macea, să văd ce a mai înflorit pe acolo. Sunt multe şi merită văzute, mai ales că pe duminica viitoare bujorii lemnoşi vor fi o nebunie. Deja au înflorit câteva tufe. Dacă vă veţi uita bine după roz, veţi putea da şi de doi cireşi japonezi. Cel puţin azi erau ca nişte primadone. Hai să vă fac un cadou, înainte de a ne apuca de magnolii.

Dar să trecem la problema din titlu. Nu sunt o specialistă în magnolii, dar am citit câte ceva pe net cu diverse ocazii. Am înţeles că sunt nişte plante foarte vechi. Wikipedia zice că s-au găsit fosile de douăzeci de milioane de ani, apărând chiar înaintea albinelor, deci pot supravieţui şi fără ele. A-propos de asta, se pare că din vestul ţării şi până bine în Ungaria şi Serbia albinele mor pe capete. Aşa că şi mierea va deveni pe la noi un aliment de lux, că tot citisem ba de usturoi, ba de cacao sau banane.

Genul magnoliilor are trei subgenuri (Magnolia, Yulania şi Gynopodium) împărţite în cel puţin o sută de specii. Ca origine, vin din estul şi sudul Asiei, dar şi din America Centrală şi de Nord. Prima dată au fost descrise de către Charles Plumier, după o expediţie in Martinica şi le-a dat numele după cel al directorului de la acea vreme al Grădinii Botanice Regale din Montpellier, Pierre Magnol.

Au început să apară prin Europa după 1700. Cele mai obuşnuite specii de la noi aparţin subgenului Yulania şi vin din China. De fapt, în chineză magnoliei i se spune yulan (玉兰).

La carte spune că înmulţirea se face prin seminţe puse în octombrie, în pat de turbă ori prin butăşire de crengi semilemnificate, în august: cu sau fără borcan de protecţie, cu sau fără hormoni de înrădăcinare. Opiniile diferă pentru butăşire. Când am fost înnebunită în China să înrădăcinez Michelia Figo (ţine tot de Yulania), am citit un studiu făcut la Facultatea de Agronomie din Braşov, care dădea şanse cam de 70% pentru butăşire cu hormoni şi borcan. La mine au fost neşanse de 100%, oricum am încercat. Ce mi-a reuşit din prima şi fără rateuri, la liliiflora, a fost marcotarea. Am săpat un şanţ de vreo zece centimetri, am aplecat o creangă ce a fost mai jos, fiind atentă să nu se rupă şi am acoperit-o cu pământ şi un bolovan peste, ca s-o ţină la locul ei. Asta s-a întâmplat pe la începutul lui mai, după căderea ultimelor flori. În anul următor am despărţit-o şi am plantat-o la locul definitiv.

Ca şi colorit, le găsiţi într-o paletă foarte bogată. De la alb, crem, galben, roz, roşu, până la violet. De menţionat aici sunt Magnolia Stellata, care e printre primele ce înfloreşte. Cum îi zice şi numele, aduce la formă cu o stea. Florile sunt mai mici, multe şi albe. Ceea ce vedeţi în poză cred că e o Kobus, pentru că floarea e ceva mai mare şi cu mai puţine petale.

Magnolia Denudata e tot albă, dar cu florile mai dese şi în formă de cupă.

Liliiflorei i se spune în popor (la cel american mă refer) “tulip tree”, ce vrea să fie “copacul lalea”. Florile sunt mai alungite şi, în funcţie de subspecie, pot fi de la roz intens cu interior alb, până la purpuriu.

M. Soulangeana e cea mai spectaculoasă. E de fapt un hibrid între denudata şi liliiflora şi are crengile îngreunate de flori albe sau roz în prima jumătate a lui aprilie.

Printre speciile puţin mai târzii, am găsit la Macea Magnolia Officinalis. Are frunze mari, puţin crestate la vârf şi flori albe, cam de douăzeci de centimetri. Cum tot ce e “officinalis” are şi întrebuinţări terapeutice, specia asta e utilizată în medicina tradiţională chineză pentru dezinfectarea cavităţii bucale, considerându-se că omoară o serie de bacterii care produc cariile dentare. O altă întrebuinţare e pentru calmarea stărilor de anxietate.

Madamme Tripetala nu a catadicsit să-şi deschidă onor’ floarea. Sper să mă onoreze cu prezenţa duminica viitoare. Se pare că e tot de culoare albă şi cu floare mare.

Când am fost ultima dată în Italia şi mi-am făcut aprovizionarea cu “material săditor” am trăit tot timpul cu impresia că mi-a scăpat ceva. Mda, e vorba de Magnolia Grandiflora, din subgenul Magnolia, la fel ca şi M. Officinalis sau M. Tripetala. O minunăţie de plantă care nu cred că rezistă la gerurile de la noi, dar totuşi, ar merita încercarea. Prima dată când am văzut-o era fără flori şi am zis că e ficus. Nu îi cad frunzele şi face prin iunie-iulie o floare ce poate ajunge şi până la treizeci de centimetri în diametru. Culmea, mai are şi un parfum divin. Necazul e că poate trece uşor peste zece metri în înălţime şi face rădăcini foarte puternice. Mi s-a spus că dacă e plantată prea aproape de casă nu are nicio jenă să ridice pereţii.

Cea mai mare magnolie din specia asta am văzut-o într-una din curţile interioare ale Catedralei Sfântul Anton din Padova. Oricât m-am străduit, pentru că era locul prea îngust, nu am reuşit s-o prind pe de-a-ntregul în obiectiv.

Bookmark the permalink.

5 Comments

  1. ÎŢI MULŢUMESC PENTRU EXPLICAŢIILE LEGATE DE MAGNOLII. AŞTEPT DE ASEMENEA POZELE PLUS COMENTARIILE DE RIGOARE CU BUJORII DIN PARCUL DE LA MACEA.

  2. wauuu, super…multumim!
    cu atata agitatie in jur, chiar m-am delectat privind si citind despre flori…

  3. magnolia grandiflora rezista bine si la gerurile de la noi.eu traiesc in cluj….iarna sunt peste -20 grade, iar magnolia grandiflora rezista cu stoicism precum se vede si in pozele din linkul cu magnoliile mele.
    http://www.flickr.com/photos/frederico4u

    • Multumesc mult de pont. Asta inseamna ca o sa-i fac o bucurie mamei mele. De unde ai luat-o? Ca nu stiu cum o sa mai ajung prin Italia.

    • Felicitari si pentru hibiscus 😉 Efectul guano e cunoscut si de minunatiile mele. Unde mai pui ca in curtea din spatele casei am si o turma de gaini pe post de sursa de…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud