Fratele meu indian

Pe Raj ori îl iubeşti, ori îl iubeşti. Chiar şi când îţi vine să-l strângi de gât, starea respectivă nu te poate ţine mai mult de jumătate de minut. Prima dată când l-am văzut, m-a făcut să-mi dea lacrimile. Am fost nou angajată în firma în care am lucrat până anul trecut. Am fost toţi strânşi la întrunirea echipei, care în anul acela s-a ţinut în Indonezia. Am ajuns ceva mai târziu la masă, în food-court-ul din mallul de lângă hotel. Multe personaje necunoscute în jurul meu, multe nume străine pe care nu reuşeam să le reţin şi să le ataşez unei persoane. La un moment dat mi s-a adus blidul de tăiţei. Văzând că mai toţi deja înfulecau cam aceeaşi treabă, am întrebat gaşca dacă sunt picanţi. Unul mic şi mai negru, din capătul celălalt de masă, a spus liniştit că nu. Aşa că am băgat în gură un … Citește mai departe…

Propuneri pentru centura Curticiului

drum6

O să ziceţi că sunt direct interesată pentru că, dacă rămâne aşa cum e acum, viitoarea şosea o să treacă fix peste casa mea. Da, e drept. Şi e normal să mă zbat şi să-mi mulg mintea să găsesc o soluţie ca să nu ajung să-mi iau de mână părinţii de şaptezeci de ani şi sarsanaua în spate şi să plec unde văd cu ochii. Să nu fiu pusă în situaţia să primesc bani mărunţi pe casa în care am investit trei generaţii ca s-o ţinem în picioare şi să ne facem confortul necesar unor fiinţe civilizate. Casa în care ne simţim acasă. În varianta asta, eu sunt cea mai afectată. Pe urmă vin viitoarele accidente date de grămada de curbe ba la 90, ba la 180 de grade care sunt sau or să fie în jurul pasajului. Mai sunt cei aproape 900 de kilometri în plus pe an, pe … Citește mai departe…

Proiectanţi de drumuri în ţara lu’ peşte

Ştiu că vi se pare strigător la cer cum s-a făcut pasajul de la Curtici. Adică s-a băgat o grămadă de bani ca să nu mai aşteptăm să treacă trenul şi în loc de asta ne-am trezit cu hardughia în pupul satului. De nu o să ştim cum să scoatem tirurile din el, când s-o închide bariera. Ba ştim. Un alt proiectant deştept zice să se întoarcă ditamai mastodontul 180 de grade, într-o curbă de tip “ac de păr” aflată imediat la baza pasajului şi s-o ia înapoi spre Arad. Ca să ocolească localitatea a cărei lungime deja a parcurs-o pe jumătate. Dar, iac-aşa, cu morişca de vânt de pe Limboasa şi serpentina din plină câmpie, rezolvăm atracţiile turistice ale locului. Că despre ştrandul termal, ca despre morţi: numai de bine. Dărâmăm case, distrugem grădini. Nu contează. Ei au trântit un studiu de fezabilitate, au luat banul, au băgat palma … Citește mai departe…

Acasă la conţii de Collalto

IMG_9626

Cât am stat în Italia, am contribuit din greu la creşterea economiei lor prin consumul de benzină. E drept, pentru distanţe mai lungi am preferat trenul, dar transportul din interiorul provinciei e destul de incomod. Poate şi pentru că toată lumea are maşină. În primăvara lui 2007 am stat vreo trei săptămâni cu domiciliu forţat la hotel, departe de orice gară şi cu autobuze care sâmbăta seara nu se mai întorc iar duminica mai mult lipsesc. Aşa că am hotărât ca în următoarele ture să merg cu maşina mea. În felul ăsta am ajuns să cunosc şoselele din provinciile Treviso, Belluno şi Venezia mai bine decât pe cele din judeţul Arad. Am trecut de nenumărate ori din Conegliano spre Treviso şi, de fiecare dată când am ajuns în prima localitate, atenţia mi-a fost atrasă de o minune de castel. Întotdeauna mi-am promis că data viitoare o să mă abat de … Citește mai departe…

Lapte de pasăre, cum (nici pe ăsta) nu vi-l imaginaţi

birdMilk1

Din septembrie, anul trecut, am în gând să vă povestesc faza asta. Am fost în hotel, în a doua seară în Moscova, când am realizat că încărcătorul de la laptop mi-a rămas la fabrică, în Oryol. După vreo două ore, când bateria mi-a murit şi mi-am dat seama că nici cea de la telefon nu se simte prea bine, am hotărât să încerc alte activităţi culturale până când somnul ar fi avut de gând să mă apuce. Aşa am ajuns să răsfoiesc nişte reviste găsite prin cameră şi, într-una din ele, am dat peste un interviu cu o cofetăreasă care se lăuda că a readus gloria patiseriei sovietice în atenţia … “publicului consumator”. Ca să păstrez atmosfera textului care m-a inspirat. Tipa a povestit că, odată ca niciodată – şi de n-ar mai fi – nota mea, nişte soli ai măritului imperiu sovietic au plecat, în vizită, în vasalul regat … Citește mai departe…

Tiramisu, cum nici nu vi-l puteţi imagina

IMG_5366

Pe cel clasic, prima dată mi l-a povestit o fostă colegă de serviciu. Era prin anii 2000-fără-ceva şi a ajunge în Italia era un vis pentru mulţi, inclusiv pentru mine. Ea mi-a zis că e o prăjitură de vis. Aşa că am luat de bună legenda ei şi am încercat s-o reproduc. Cu frişcă amestecată cu ouă şi pişcoturi înecate în cafea cu rom. A ieşit ceva bălegos, cu gust spre dubios, mai ales că pişcoturile aveau, din start, o vagă aromă de lamâie. Zicând că a fost un accident, l-am mai încercat de vreo două ori, comis de cofetari – români, ce-i drept – dar nu m-a impresionat. Aşa că, atunci când Fei m-a întrebat dacă îmi place, i-am zis că dacă tot are vreme de pierdut, mai bine să tragă o porţie de jiaozî. Probabil că tipa mi-o fi dorit, în gând, ceva de dulce. Mi-am dat seama … Citește mai departe…

De luat banu’ la fraieri

curent1

De parcă n-ar fi destul că mi-e inboxul plin de Viagra, ochelari Rayban şi pastile pentru penis enlargement, mai nou spamul cunoaşte o nouă valenţă şi mă încântă cu dispozitive minune de redus consumul de curent electric. Şi nu dă sfântul Dumnezeu să ajung pe o pagină de ziar, să nu mă asalteze o reclamă la din astea. Moda celor de redus consumul de benzină se pare că a trecut. Or fi fost prea multe motoare stricate şi li s-o fi dus buhul. Poate că aş fi trecut mai departe dacă nu mi-ar fi zgârâiat retina una, de-a dreptul nesimţită. Ceva cu “păcăleşte-ţi contorul”. Păi cum să-l păcăleşti altfel decât să-l mânăreşti şi să furi curent. Sport la greu practicat în scumpa noastră ţărişoară de către bravul nostru popor. “Hait!” mi-am zis. Ia să văd cu ce se laudă năzdrăvanul. Am intrat pe site-ul respectiv, unde am dat peste un … Citește mai departe…

E clar că trăim în alte vremuri

Mi-am dat seama de asta acum, când am aflat că a murit cineva, pe care nu cred că l-am întâlnit în viaţa reală. Şi până acum nu mi-aş fi putut închipui că dispariţia unui prieten virtual poate să doară aşa, în realitate. Facebook a intrat în vieţile noastre parşiv, ca un drog gazos care se strecoară pe sub uşă. La început nu îţi dai seama de el, pe urmă devine parte din tine. Victor a ajuns la mine pe blog, când eram pe zăCurtici, citindu-mi comentariile de pe alt blog. După ce m-am mutat nu am mai putut să îi trimit automat feed-uri şi am pierdut legătura. Ne-am regăsit, întâmplător, pe facebook. La început am fost aproape să-l blochez pentru că îmi despica în patru orice postare. Ba îmi băga de vină chiar şi pentru greşelile pe care le făceau cei care postau chestiile pe care eu le dădeam mai … Citește mai departe…

Lucrurile devin și mai bizare

rabbit

La pachet cu faza de ieri, mi-am mai amintit una, povestită de același amic. „Într-un an, înainte să mă-nsor, la vreo câteva săptămâni după Paști, un prieten a organizat o băută, la el acasă. Târziu, spre miezul nopții ne-a lovit și foamea și nu mai știu cui i-a venit ideea să frigem un iepure. Numa’ că animalul trebuia tăiat și belit înainte să-l punem în frigare. Așa că l-am trimis pe stăpânul locului să meargă la cuștile cu iepuri și să aducă unul. Bătoci, cum am fost, nu mai țin minte dacă a fost bun, dacă a fost fraged, dacă a fost ațos. După ce ne-am pus burțile la cale și am mai tras câteva guri de vin, ne-am culcat fiecare, pe unde am nimerit. Dimineața, bătăi în poartă și urlete. Iese unul afară, deschide ușa și dă peste baba care avea casa lângă a celui la care făcusem cheful. … Citește mai departe…

Când nimic nu e ce pare a fi

pig

Nu știu cum mi-a venit, dar pur și simplu s-a dat vălul de pe niște amintiri. Nu le-am trăit eu, mi-au fost povestite de un amic, așa că îl las pe el să continue, cum îmi revin în minte după vreo douăzeci de ani. Eram la socru-meu, la tăiat porcu’. Ne-am adunat vro’ trei prieteni, cumnatu-meu, socru’ și vecinu-său, care era cioban. Am început-o cu noaptea-n cap, pe la cinci, da’ ca să avem curaj să intrăm în bârlogul namilei, ne-am cinstit o tură cu jinars. Și după aia cu încă una. Iar după ce am pus animalul la pământ, până să ne apucăm să-l pârjolim, am terminat litra adusă de socru, din podrum. Îmbrăcăm noi porcu-n paiele pe care le pusese socru la adăpost, de cu vară. Punem pe el vreo patru baloți, să fim siguri că se coace bine șoricul. Îi dăm foc și îi mai tragem o … Citește mai departe…

Micul București din marele Chicago

IMG_5200

Am avut norocul să prind în Chicago ultima sâmbătă însorită de octombrie și să mă scoată o colegă în oraș, în așa-zisul Downtown. Și cum timp de două săptămâni m-au dus americanii să cinăm pe la tot felul de americănisme-asiatisme-șialtisme, am considerat că e momentul să fac pe gazda bună și s-o duc la un restaurant românesc. Mi-am zis că într-un oraș atât de prietenos cu imigranții, e imposibil să nu fie și români prin zonă și măcar unul să nu fi pus de-o crâșmă-n drum. Cum Google are câte un răspuns pentru fiecare, la prima aruncătură cu search-ul, am găsit Little Bucharest Bistro. Am ajuns la ei pe site, am văzut că nu sunt prețuri care să ruineze un buzunar de român trăitor din diurnă, așa că mi-am zis să merită să-l țin de pole position. Pe urmă am mers mai departe și, pe TripAdvisor, am văzut tot felul … Citește mai departe…

Chicago Dine Around

IMG_4743

Poate vă dau idei de afaceri. Nu văd potențial pentru Arad sau Timișoara, pentru că sunt prea mici, dar bucureștenii s-ar putea inspira. Din câte știu, la noi, chestiile „corporate” se rezumă la bețiile din teambuilding, cheful de Crăciun și unele cine ocazionale și ocazionate de apariția anumitor personaje, recte șefi sau colegi străini, consultanți sau colaboratori. Americanii au rafinat ultima variantă și au adus-o la un alt nivel. Se ia seara o trupă de la firmă, se urcă într-un microbuz și se plimbă puțin prin oraș, până când ghidului îi șoptește experiența că lumea începe să fie flămândă. Drept urmare toată gașca e debarcată la un restaurant, unde se ia cina. Ghidul e aproape invizibil. Apare doar atât cât să-și întrebe clienții dacă totul e în regulă. De la bun început, lumea știe că e o chestie contra-cronometru, la fel de bine cum știe care o să fie meniul … Citește mai departe…

O ţară pentru fiecare

IMG_4976

Până la ce vârstă îţi poţi găsi de lucru şi mai ales, cât poţi ţine de un serviciu. În urmă cu vreo nouă ani eram în Arad, în căutarea unui loc de muncă. Mulţi din firma în care lucram făceau ca mine, dar cam toată lumea se ferea de toată lumea. Eu, pe la treij’cinci de ani, priveam pozitiv ideea. Era deja anul de când făcusem bătături la degete trimiţând CV-uri, ajunsesem că cunosc Timişoara umblând la interviuri, dar ziceam că de undeva, din Banat, trebuie să sară iepurele. Îmi era clar că Aradul e închis la joburi în branşa mea. O colegă cu care puneam ţara la cale, trecută bine de patruzeci, era disperată pentru că în România nu te mai angajează nimeni după ce ai schimbat prefixul cu cel pe care îl avea ea. Tot nu-mi venea să cred. Hai, că angajezi o bărmăniţă tânără că-i fâşneaţă şi … Citește mai departe…

Welcome to America

usa

Cumva se închide un cerc. Sau poate sunt mai multe. Am revenit acasă, am revenit la aplicaţia care mi-a fost cea mai aproape de suflet, iar acum sunt în zona de unde a apărut John Roybal , tipul care m-a inspirat să-mi schimb meseria. Şi toate astea s-au întâmplat fără să fie nimic planificat. De şase ani treceam pe lângă Panduit, cel puţin o dată pe săptămână şi mă întrebam dacă n-au Oracle Applications, dintr-o pură întâmplare de firmă americană. Dar mai ales dacă nu le apare vreun job, în cazul în care au ce-mi trebuie mie. Între timp trecusem la altă firmă şi, cam în ultima jumătate de an, ne strânsesem o trupă remarcabilă pe care nu m-ar fi lăsat sufletul s-o părăsesc. Dar… îmi mai stăteau pe cap oarece dandanale, acasă, aşa că am pus familia pe primul loc în momentul în care cei de la Panduit m-au … Citește mai departe…

America-i doar pân’ la ușă

ambasadaUSAmic

De la Otopeni la ambasadă nu-ți trebuie nici măcar un sfert de ceas. Dar înainte de asta trebuie să iei un taxi. În aeroport am văzut că sunt două variante: rapid sau la comandă. După experiența din Moscova, când am plătit diurna pe două zile să mă duc cu taxi la stația de metrou și după câte auzisem despre rechinii de Bucale, mi-am zis să nu risc. Am urcat frumușel la etajul 1, unde am găsit vreo trei automate de pe care mi-am putut alege firma care mi-a mângâiat cel mai tandru inspirația. Am rămas uimită să văd că, în București, tarifele sunt undeva la jumătate față de Timișoara. Așa că, bănățeni, să nu vă mai aud că nu vă rentează. N-aveți nici pe departe blocajele de trafic în care bucureștenii își ard benzina degeaba. Buun, automatul mi-a scos un tichet cu indicativul taxiului și minutele în care trebuie să … Citește mai departe…

Mulțumesc, Timișoara!

flori pentru Timisoara

Asta e ultima noapte pe care o dorm, în mod oficial, în Timișoara. Bagajele îmi sunt aproape strânse, amintirile – bătute în ținte de oțel pe suflet. Fără Timișoara nu ați fi ajuns să citiți rândurile astea pentru că nu le-aș fi scris. Din simplul motiv că puțin probabil că mi-ar fi venit ideea să mă apuc de blogăreală. Au fost opt ani interesanți. Cei mai frumoși din viața mea, cei care m-au definit ca om. Am plecat din Arad după șapte ani de calvar într-o meserie care nu mi s-a potrivit și după alți trei în care ba trupul, ba sufletul, ba amândouă în același timp mi-au fost făcute țăndări, pulbere, praf cosmic. Am cunoscut ce înseamnă să nu mai fii acasă, printre mulți alții care nu sunt nici ei. Am nimerit între niște copii care numai ce terminaseră o facultate și lângă ei mi-am trăit studenția de care … Citește mai departe…

Ca-n Estul Sălbatic

Oryol railway station

De data asta m-am purtat ca orice străin despre care, în România, obișnuiesc să spun că-i dobitoc. Adică să fii în mijlocul unor oameni mult mai năstrușnici decât ai tăi și să-ți lași instinctul de conservare să tragă somnic de frumusețe, nu meriți alt calificativ. Sâmbătă seara m-am trezit, ruptă de oboseală, la ieșirea din Arbat – o zonă pietonală foarte faină, locul unde s-a desfășurat boema pre-sovietică și ștabii roșii au făcut pe urmă tot posibilul să locuiască. Am început să trag picioarele după mine spre metrou când, la capătul străzii, am văzut două taxiuri. M-am dus la unul dintre ele și tipul mi-a făcut semn că la rând era colegul. Frumos din partea lui, mi-am zis. Mi-am făcut și niște socoteli. În aprilie, am luat un taxi de la hotel până la aeroport și ne-a taxat cu 2000 de ruble, plătibile cu cardul (wow!). Dacă atunci a fost … Citește mai departe…

печень трески

Țineți minte: peceni tresky. Dacă ajungeți prin Rusia vi-l recomand. Joi am intrat într-o alimentara să-mi iau ceva de ros pentru zilele de Moscova. N-am mai vrut să repet experiența din aprilie când am dat vreo 60 de lei pe un hamburger. Că, de data asta, mi-am luat-o din altă poziție și mult mai scumpă, urmează să vă povestesc. Deci, rămăsesem în alimentara. M-am dus la raftul de conserve de pește și am ales una pentru care nu aveam nevoie de cuțit s-o desfac, fără să știu ce jivină e înăuntru. Când am deschis-o m-am enervat. Jumătate era ulei și niște bucățele de carne pierdute în cutie. Dar ce carne… gust de pește și textură de, hm…, nu știam cum s-o definesc. Ceva îmi amintea de ficatul de gâscă. Da, e ficat de cod. Am fost curioasă dacă mai dau de el și în altă parte. Se pare că e … Citește mai departe…

O generație pe care o blamăm în fiecare vară

teens

E deja un ritual ca vreo săptămână-două, după bacalaureat, interneții să se scuture de râsul celor care, cu perversitate, citim chestiile năstrușnice care le ies absolvenților din pix. Iar ceremonia continuă cu comentariile cu care ne masturbăm ego-ul că ei sunt niște proști, în comparație cu noi, cei care am tocit manualele comuniste, mai mult de frica unor profesori cu comportament de animale de pradă. Buuuun, am stabilit că nu-i duce capul, trecem să le evaluăm gradul de dezmăț. Și, Doamne, câte mai găsim iar să le reproșăm. Noi, ăia care ne ascundeam prin parc, seara târziu, să ne îmbătăm cu poșirca ce o găseam în alimentara. Da, vremurile s-au schimbat. Între timp unii ne-am deschis câte-un bar sau un club și nu ne interesează să-i căutăm de buletin pe cei cărora le vârâm sub nas paharul ornat și care costă cât masa unui bătrân din azil. Mai zicem că-s … Citește mai departe…

Timișoara-București-Atena

avion1

Îmi iau bagajul de pe conveior și dau să ies. Dar… pauză, șofer. Mă pendulez vreo douăzeci de minute și îi trec în revistă pe toți cei care stau cu o hârtie în mână, în fața ieșirii. Însă niciunul nu are nici sigla firmei și nici numele meu, fie el scris și cu litere grecești. Până la urmă îl sun pe colegul cu care urmează să merg mâine la fabrica de lângă Patras. Tipul sună la firma de taxi și-mi dă de știre că trebuie să ajungă. Într-adevăr, nu trec nici zece minute și apare în fața mea mândrețe de foaie pictată cu albastrul caracteristic firmei. Moment în care îmi sună și telefonul. – Alo, doamna RATIUU, sunt de la firma de taxi. – Bună ziua, mulțumesc, chiar acum am dat de șofer. – Stați! Nu, eu sunt șoferul. Mă uit la tipul de lângă mine și nu-l văd cu … Citește mai departe…