Seara la marginea Atenei

N-a fost sa fie cu iesitul la bere. Vineri seara baietii au avut treaba, care pe la servere, care pe acasa. Ca sa spele rutinea, s-a sacrificat seful de departament si m-a scos la cina, dar mi-a fost oarecum peste mâna sa ma lansez cu el într-o paranghelie, ca doar nu suntem în pozitia de a ne trage de mâneca. Plus ca mai avea de condus pâna în celalalt capat al Atenei.

Am ales sa fie ceva foarte grecesc. Mi-am zis ca daca tot sunt acolo, macar sa simt si gustul locului. Din fericire a fost si o bere. Tot greceasca. Daca treceti prin zona, puteti încerca Mithos. Nu e rupta din rai sau din Olimp, ca sa ne tinem de specific, dar daca e rece e baubila si are marea calitate ca a ramas singura marca greceasca cu proprietar grec, care nu s-a aservit marilor multinationale. Probabil ca or mai fi ele beri artizanale, cam cum am vazut ca au început sa apara si pe la noi, dar asta e un fel de brand national.

Bun, ce am învatat de aici? Pe la opt si jumatate am fost primii în restaurantul cu mese si scaune ca ramase de la bunica si puse în curte, sub o bolta de vie, iasomie înflorita si dafini. Dafini printre ale caror crengi au dat lumina niste lampioane facute din razatoarele din bucatarie. Clientii au început sa apara cam pe la zece, când noi deja nu mai puteam duce furculita la gura de cât ospat a fost. Când am fost în plina actiune mi s-a explicat ca în familia greceasca bunica e cea care organizeaza cina atunci când se strânge familia de prin toate insulele Eladei si ca acelasi personaj considera un adevarat pacat sa ramâna mâncare pe farfurii. asa ca trebuie ras totul. Lucru foarte greu de realizat, pentru ca tot obiceiul lasat din stramosi spune ca atunci când se aseaza cinci greci la masa manânca pentru zece, dar mâncarea trebuie sa fie pentru douazeci. Treburile devin si mai grave de Paste când, ca niste ortodocsi ce se respecta, pun si ei stomacul înaintea sufletului.

Traiesc bine, grecii si asta se vede si pe ei. La o adica si italienii traiesc bine, dar dupa câte o cina din asta demolatoare, tot weekendul îl alearga sau îl biciclesc. Grecii au inventat maratonul, dar s-a întâmplat de nevoie. Italienii l-au preluat de voie. Chiar voie buna, daca punem la socoteala cluburile de maratonisti din peninsula si biciclistii de care nu te poti apara când iesi cu masina din oras.

Mi s-a explicat ca aici mâncarurile traditionale au ajuns pâna la noi pe doua filiere. Una e cea a taranului grec, plina de brânza si masline, în toate formele lor, dar si marar si restul de ierburi mediteraneene. Am amintit doar de taran. La egalitate de puncte e si pescarul, ca are Egeea peste.

Pe cealalta o numesc bizantina. Aici sunt la mare cautare vinetele si o simfonie de condimente care îti duc papilele cu gândul la parfumurile sarray-ului otoman. Pentru ca îi spun bizantina tocmai ca sa nu admita ca e turceasca si, pe undeva, le înteleg motivele. Dar denumirile le-au pastrat. Ca atare, am încercat niste chiftele strigate în meniu „Kadin buttu”. Adica solduri de cadâna, pe româneste spus.

Au si grecii sarmale, dar sunt numai cu orez si ceapa, învelite în foi de vita si servite cu suc de lâmaie, ca aperitiv. Se pare ca au si salata de vinete, dar am reusit sa-l opresc pe sefu-meu din avântul de a comanda, înainte sa ajungem la ea.

Brânza noastra cea de veci si vaci o amesteca cu sare si marar, o învelesc în foi de placinta ca sa iasa niste triunghiuri si le prajesc în ulei de masline. Interesanta combinatie. si tot interesanta a fost si feta, de capra de data asta, coapta cu susan negru în foaie de placinta si înnebunita cu un sirop de miere. Dulce si sarat, dar pe total ok.

Astea si înca o salata de naut, cica toate au fost aperitive. Din felul principal am mai fost în stare doar sa gust, de curioasa. A fost tot ceva „bizantin” pe care as putea sa îl caracterizez ca un papricas, dar… carnea a fost fiarta cu rosii uscate, în loc de boia si cartofii au fost înlocuiti cu vinete coapte. De desert chiar nu a mai fost loc.

Pe motiv ca am fost straina, am avut surpriza sa primesc de la chelner un cd, pus frumos într-un plic cu sigla restaurantului. Mi-a explicat ca e muzica pe care anul asta o folosesc în local. Am sperat sa am parte de oarece sirtaki. Din pacate majoritatea sunt niste chestii italienesti, din alea verzi-tot-timpul, cântate de greci.

Dar gestul conteaza si m-au atins la suflet, în sensul bun al cuvântului, foarte multe chestii. Legate de oameni. Legate de oras… nu prea. „Dar continuarea în episodul urmator.”

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud