Acasă la conţii de Collalto

Cât am stat în Italia, am contribuit din greu la creşterea economiei lor prin consumul de benzină. E drept, pentru distanţe mai lungi am preferat trenul, dar transportul din interiorul provinciei e destul de incomod. Poate şi pentru că toată lumea are maşină.

În primăvara lui 2007 am stat vreo trei săptămâni cu domiciliu forţat la hotel, departe de orice gară şi cu autobuze care sâmbăta seara nu se mai întorc iar duminica mai mult lipsesc. Aşa că am hotărât ca în următoarele ture să merg cu maşina mea. În felul ăsta am ajuns să cunosc şoselele din provinciile Treviso, Belluno şi Venezia mai bine decât pe cele din judeţul Arad.

IMG_9575

Am trecut de nenumărate ori din Conegliano spre Treviso şi, de fiecare dată când am ajuns în prima localitate, atenţia mi-a fost atrasă de o minune de castel. Întotdeauna mi-am promis că data viitoare o să mă abat de la drum şi o să dau o raită pe la el.

IMG_9622

A fost să fie prin august 2009. Mă întorceam singură din Treviso, răcoarea serii deja se lăsase, dar lumină încă era destulă. Am lăsat maşina la poala dealului, pe una din străduţele liniştite ale Suseganei şi am urcat pe panta dulce ce duce la castelul San Salvatore.

IMG_9613

Privindu-l din maşină, gândul te duce că ai în faţă o carte poştală pe care cineva drag ţi-a trimis-o dintr-o vacanţă însorită. Undeva, în depărtare, vezi un deal molcom de pe care se revarsă râuri de vie de Prosecco şi măslini, ape verzi şi albăstrui izvorâte din turnul semeţ ce-şi înfige în cerul fără de nori vârful ca o coroană de regină.

IMG_9527

Abia ajuns în vârful dealului îţi dai seama de mărimea domeniului medieval. Realizezi că ai în faţa ta nu un castel, ci un sătuc fortificat, cu multe clădiri ascunse de ziduri crenelate. Dar rămâi şi cu dezamăgirea că pe principala poartă scrie că e proprietate privată şi că accesul vizitatorilor nu e permis. Aşa că tot ce poţi să faci e să te plimbi în jurul lui, să admiri ce pereţii de piatră seculară au bunăvoinţa să-ţi dezvăluie privirii tale indiscrete şi să cobori pe partea cealaltă, făcând ocolul complet.

IMG_9614

IMG_9618

Puţin mai târziu, cam prin octombrie al aceluiaşi an, într-o duminică, stăteam cu un coleg în parc la Castel Brando. Din vorbă în vorbă i-am povestit că ştiu un loc mai adevărat decât cel în care ne aflam. Care, între noi să rămână, a fost odată un castel medieval, acum fiind transformat în hotel cu ştaif şi kitschăit. Nu ne-a luat mult până să ne hotărâm că să mergem la Susegana, după care să terminăm ziua cu o pizza şi un vino frizzante ar fi cele mai bune lucruri pe care le-am putea face.

Ni s-a părut destul de suspect când am ajuns şi am văzut localitatea destul de însufleţită. Ne-am zis că or fi ieşit toţi la plimbare, dar ne-a fost greu şi să găsim loc să lăsăm maşina. După mai multe ocoluri, am nimerit pe o pajişte unde era organizată o parcare ad-hoc şi multe semne cu săgeţi care te îndrumau s-o iei spre castel.

Măi, să fie, ne-am zis şi am pornit şi noi, impreună cu mulţi alţii care o apucaseră deja printre exemplarele de tuia columnar din parcul castelului. Aşa am aflat că era singura zi din an când familia conţilor de Collalto îşi deschide proprietatea vizitatorilor de rând.

IMG_9539

IMG_9531

IMG_9541

Castelul a fost ridicat în secolul al XII-lea de către contele Collalto, venit din Lombardia pe tărâmurile veneţiene. În secolul al XIII-lea, satul din jurul lui s-a extins, devenind până la sfârşitul Evului Mediu, cu cei trei mii de metri pătraţi ai săi, unul dintre cele mai mari din nordul Italiei.

IMG_9600

IMG_9561

IMG_9559

IMG_9558

S-a mai remarcat în perioada renascentistă, când mulţi artişti au pictat, au scris sau au compus în liniştea zidurilor de la poalele Prealpilor Trevigiani.

IMG_9550

IMG_9606

A mai avut o tresărire de orgoliu prin secolul al XVIII-lea, când ambiţiosul conte Odoardo a încercat să devină Doge al Veneţiei. Ca să-şi demonstreze importanţa în faţa altor pretendenţi la respectivul titlu, a construit un palat măreţ.

IMG_9570

IMG_9544

IMG_9548

După asta, castelul şi totul dintre ziduri şi-au continuat traiul tihnit până la Primul Război Mondial, când mai-mai să fie şterse de pe faţa pământului. După anevoiase restaurări, prinţul Manfredo, actualul proprietar, a adus castelul la strălucirea de odinioară. În prezent, e loc pentru recepţii exclusiviste sau conferinţe importante.

Şi tocmai minunea asta am avut eu norocul s-o găsesc deschisă.

Păi, să vă clătiţi şi voi privirile.

Bookmark the permalink.

One Comment

  1. Multumesc, a fost o incantare 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud