Akropoli

Am pus pozele sus în ideea ca ma apuc sa scriu despre Atena. Asta a fost aproape imediat dupa ce m-am întors, adica acum o gramada de vreme. Si am uitat de ele. Cam va dati seama ce efect a avut Grecia asupra mea.

Mi s-a spus ca e un oras relativ sigur, comparabil din punctul asta de vedere cu Timisoara. Nu prea ai probleme sa te plimbi noaptea pe strazi, doar prin jurul Omoniei ai oarece sanse sa vezi indivizi mai ciudati. Ca turist strain te paste tepuirea de catre taximetristi, iar aici citez din seful grec, cel care m-a pus în tema cu toate cele „dar asta e valabil în orice tara balcanica”.

Bineînteles, mi-am luat-o la prima cursa din weekend. A venit la hotel un mosulete cu o masina din categoria troaca, a pornit aparatul de taxat, dar când mi-a dat rest a tinut cu vreo 4 euro mai mult decât a fost pe chitanta. Seara am prins un tinerel care vorbea si engleza pe deasupra. Ala s-a bucurat ca i-am lasat vreo 50 de centi, ca n-am mai avut rabdare sa astept dupa el sa se caute de marunti. Ce sa zic, ca peste tot, oameni si oameni.

Cu o zi înainte, cautând pe net cum sa ajung în centru, am citit pe undeva ca metroul din Atena e cel mai modern din Europa si pentru ca e cel mai recent. Hm… Am plecat din gara de la Kifissia cu un tren expirat, cu aer conditionat (de deschiderea geamurilor), dar am zis ca asta e treaba când mergi de la periferie spre metropola. A trebuit sa schimb la Omonia si sa cobor la metrou. Mi-am zis ca, hai, sa vad minunea. În minte cu ce vazusem prin Asia, am avut surpriza sa dau tot peste acelasi gen de trenuri. Într-adevar, statia e noua si pe moment lipseste praful pe care l-am vazut din plin pe pereti în Munchen.

Destinatie finala… Akropoli. Platit 12 euro ca sa urc la ruine. Bonus, Agora si muzeele adiacente, mai putin cel cu vestigiile importante. Pentru ala se mai marca înca pe atâta. Asa se câstiga de pe urma turistilor. Nu am reusit sa vad decât ruinele. Am plecat târziu din hotel si pâna am coborât, chiar si la Agora era pus lacatul, chit ca e în câmp liber.

Ce sa zic despre Acropole… Impresionant ca au rezistat vreo 3000 de ani si ca am calcat pe aceleasi pietre pe care au pus piciorul atâtia destepti ai antichitatii. În jurul meu s-au vorbit o gramada de limbi, mai putin româna. Culmea, prin Shanghai sau Hong Kong am auzit-o. Dar se pare ca Europa e fieful turistic al americanilor si japonezilor. Pentru unii e curiozitatea de a vedea lucruri vechi pe care ei nu le au, pentru ceilalti e ceva exotic, probabil.

Sus fiind, am vrut sa îmi gasesc niste repere pe care sa merite sa le vad dupa ce cobor. Din pacate, totul e o imensa jungla de beton. Cu exceptia câtorva ruine antice împrejmuite de verdeata, o mare alba îti arde ochii sclipind în soare, marginita de muntii din departare. Doar înspre Pireu se vad niste bulevarde, cam trei la numar, ca delta unui râu care s-ar varsa în marea cea adevarata.

Nici de la nivelul strazii, cât am venit cu trenul, peisajul nu mi s-a parut mai încurajator. Ce mi-au atras atentia au fost doua lucruri pe care în România nu le-am mai vazut nici de 15 ani: padure de antene pe blocuri si huse pe masini. Sa nu aiba firme de cablu? Tot ce-i posibil. De garaje nu mai poate fi vorba. Nu cred ca aum vreo 40 de ani s-au gândit sa faca parcari subterane în blocuri. Pe de alta parte nu ma mir ca folosesc huse. E atâta praf în aer, ca masinile le sunt mai murdare ca ale românilor.

Masinile jegoase au fost prima chestie aiurea pe care am remarcat-o. Pe urma au fost drumurile cu gropi si spatiile verzi neîngrijite. E plin de garduri vii, la fel ca în Italia, dar grecii cam uita sa bage foarfeca în ele. Iar când vii dupa un an în China, unde si pe autostrada sunt adevarate aranjamente florale între sensurile de mers, o asemenea chestie te zgârîie pe retina.

Mi-au placut însa oamenii, despre asta zic vreo doua mai încolo. Acum ma opresc la tineri. Plin de rockerasi cu pletele în vânt si cu zâmbetul pe buze.

Când m-am hotarât sa cobor de pe Acropole, am luat-o înspre Monastiraki, niste stradute cu cladiri vechi, aflate la dreapta dealului. Acolo într-adevar merita sa pierzi vremea. E o zona cu magazine si taverne pentru turisti. Si e pietonala. Foarte important de retinut. Pentru ca am fost pusa în tema sa fiu atenta cum trec strada pentru ca grecii sunt cei mai indisciplinati soferi din Europa.

Acolo, la taverna la care m-am oprit sa manânc un gyros, l-am cunoscut pe Vasili: nascut în Timisoara, unde maica-sa l-a gasit pe grecul de taica-su în vremea studentiei si crescut pâna la 6 ani la Bârlad, la bunicii materni. Acum vorbeste foarte bine româneste pentru ca si-a tras si el prietena românca.

Tipul e un fel de sef de sala, sta cu patronul afara la agatat musterii, iar înauntru organizeaza miscarea de scena a chelnerilor. Amândoi m-au facut sa ma simt foarte bine si importanta. De fapt peste tot am fost întâmpinata cu prietenie. Si de catre colegii greci si oriunde am pasit. M-am simtit bine si în Italia, m-am apropiat de câtiva oameni si am ramas si acum în legatura cu ei, dar pâna am trecut de o anumita bariera am fost la început privita cu reticenta.

Ce am aflat de la Vasili, între doi clienti atrasi si o tura prin sala, a fost ca majoritatea românilor care ajung la el în parohie sunt bucuresteni, ca are liber doar iarna si eventual duminicile, pe timp de vara, ca tavernele din Monastiraki se închid dupa 1 noaptea, cam când îi rupe pe turisti oboseala si ca la o terasa vecina mai lucra un român din Buzau.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud