Indonezia, asa cum am simtit-o – crâmpeie, la final.

Luati la bucata, indonezienii mi s-au parut oameni faini. Cu foarte mult mai prietenosi si sinceri decât chinezii, vedeai ca sunt dispusi sa te ajute nu doar pentru ca asa scrie la fisa postului. Chinezii o fac impecabil când sunt la lucru, pentru ca asta le e meseria. Indonezienii o fac mai în reluare, în ritmul lor din care nu-i poti scoate, dar din inima. Si contactul dintre oameni e cu totul altul. Cu chinezii abia dadeam mâna. Prima data când m-am reîntâlnit cu Zhang Min în Shanghai am pupat-o si a ramas foarte surprinsa, ba pe undeva chiar jenata. Probabil si asta o fi unul dintre gesturile rezervate doar prietenilor foarte-foarte-foarte buni sau familiei. Când ne-am despartit de Royce, ne-a strâns pe toti în brate de parca am fi fost frati de când lumea.

Cel putin în domeniul hotelier mai au mult de pedalat. Afara e gardul, ba continua si înauntru.

Pâna dai ochii cu leopardul. Primul lucru care m-a izbit în camera de hotel de cinci stele au fost asternuturile nu foarte curate. Când am intrat în baie, am dat peste prosoape de un alb-maroniu, care m-au facut sa regret ca nu mi-am adus macar unul de acasa. Nici robinetul la baie nu dadea semne de prea mare bucurie când am facut cunostinta. Drept urmare, nu a mai vrut sa se închida si, pe tot parcursul sederii mele acolo, a plâns siroi de lacrimi.

Faza cea mai penibila a fost în prima dimineata. Dupa ce m-a trezit la cinci-jumate muezinul ce-si chema musterii la rugaciune, pe la sapte m-au dat jos din pat niste batai hotarâte în usa. Degeaba am racnit din pat ca nu vreau room-service, a trebuit sa ies în pijama sa ma si vada la fata. Nu mica mi-a fost mirarea când în locul tipelor cu care eram obisnuita peste tot la hoteluri, m-am trezit în fata cu doi baieti. Si nu vroiau sa-mi aduca oarece de-ale gurii, ci sa-mi ia hainele. Noroc ca nu alea de pe mine, ci cele murdare, sa le duca la spalat.

Pe urma mi-am dat seama ca aceeasi baieti fac curat prin camere si asta mi-a sporit gradul de stres. La mine acasa nu sunt o obsedata de ordine, dar în hotel încerc sa las cât mai aranjate toate ce ma înconjoara. Am eu o problema sa stiu ca cineva curata dupa mine. O data pentru ca nu-mi place sa fiu servita, iar a doua oara pentru ca mi se umbla printre lucruri. Hai, cu fetele m-am obisnuit într-o oarecare masura, chit ca ani întregi mi-am tinut geamantanul închis cu lacatul. Cu chiu cu vai, am reusit sa sar peste etapa asta, dar când am ajuns la concluzia ca niste baieti îmi deretica prin casa, asta a fost prea mult pentru obsesiile mele. De aceea, în trei saptamâni cât am stat în Indonezia, am avut mai tot timpul pe usa eticheta cu „nu deranjati” si interferam cu ei la câteva zile, când le dadeam punga cu gunoiul si schimbam prosoapele.

Nu am ajuns în locuri faimoase de-ale lor. Poate de acolo as fi plecat cu alta impresie. Am petrecut trei saptamâni într-un oras industrial, aproape de viata de zi cu zi a indonezianului. Mi s-a recomandat sa nu umblu singura dupa sase seara. În zonele în care se aplica Sharia femeile nu au voie sa iasa neînsotite de un barbat dupa ora asta. Unde am fost eu se zice ca a fost un oras mai cosmopolit, unde nu se tine cont de legea musulmana. Totusi, am plecat într-o seara singura de la barul unde ne-am dus sa cinam. Când a vazut patronul ca nu mai sunt în trupa, s-a urcat în masina, m-a saltat de pe drum si m-a dus la hotel, cu rugamintea sa nu mai fac asa ceva. Nu a vrut sa-mi spuna si de ce. Doar ca nu e bine.

Sa fie vorba de infractionalitate ridicata, mai ales pe timp de noapte, dat fiind ca zona e frecventata de straini, care se presupune ca au bani? Tot ce-i posibil si nu m-as mira, la saracia în care traiesc o mare parte dintre indonezieni. Am vazut oameni pentru care expresia „un acoperis deasupra capului” e luata la propriu. Tipul de mai jos nu are nici macar pereti la coliba în care doarme. Poti sa zici ca are cel mult un pat cu baldachin, daca vrei sa fii hâtru.

Si unde e saracie multa, e si mizerie pe masura. Parca nici nu se prea streseaza sa se scape de ea. Ziceam pe undeva ca la ei înca nu s-au inventat cosurile de gunoi. La iesirea din Taman Mini (vezi episodul cu Muzeul Satului Indonezian) am gasit o asa-zisa zona de picnic. Oamenii stateau pe jos, sub niste pomi care oarecum partial îi protejau de soarele torid, în gazele sutelor de vehicule ce treceau prin zona. Mâncau si beau din sarsanaua cu care erau veniti, iar resturile le aruncau pe jos. Din când în când mai trecea câte un tip cu o matura si strângea dupa ei, mai adaugând niste praf la atmosfera deja de nerespirat.

Gunoaie pe marginea drumului nu sunt un peisaj neobisnuit, mai ales daca e vorba de malul unei ape curgatoare.

Cât despre trotuare, astea au început sa apara doar în zonele de cladiri noi. Dar mai toti se deplaseaza cu masina sau cu scuterul si de la chestia cu motor pâna unde ai de ajuns, daca ai noroc de ploaie, iar asta se întâmpla cam o data pe zi, o iei direct prin noroi.

Ca tot am pomenit de masini. Am vazut o spalatorie foarte ecologica. Nu cred ca sunt folosite sampoane si alte solutii care sa distruga mediul. Baga camionul în balta si îl iau cu periile.

Am vazut ce înseamna mahalale. Cam 70% din Jakarta e asa ceva. În noaptea când am ajuns, pe lânga autostrada pe care am mers de la aeroport la Cikarang am vazut o gramada de cladiri impozante si luminate, de am zis ca e un oras mult mai fain decât ce am vazut prin China. Când ne-am întors de la Kotok am trecut prin alta parte, pe zi si am avut o cu totul alta perspectiva. Cladirile respective erau undeva, în departare, cam ca o liziera de pomi într-un desert. Restul era o mare de maghernite înghesuite una într-alta în asa masura ca deja ajunsesera sa se suprapuna. Din pacate nu am decât un singur exemplu, pentru ca atunci mi-am lasat aparatul de fotografiat în portbagaj. Dar cam asta e peisajul principal.

Si cam asta e Jakarta dintre Taman Mini si cel mai mare mall pe care l-am vazut în viata mea. Poate ca or fi ele si altele, dar cum eu nu prea sunt dusa prin asemenea asezaminte de pierdut vreme si bani, m-a impresionat sa vad o hardughie de vreo opt etaje, asa de mari fiecare, ca aveai toate sansele sa te pierzi în oricare dintre ele.

Probabil asta e începutul. O insulita se dezvolta ici, alta colo. Se mai curata un cartier din orasul de multe milioane de locuitori. Mai vin niste straini cu fabrici si dau de lucru unor oameni, mai creste putin anul asta nivelul de trai.

Si noua ne-a fost greu sa ne desprindem si în multe privinte înca batem pasul pe loc, dar România de acum nu mai e cea de acum douazeci de ani. Si Indonezia va fi alta peste douazeci.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud