Indonezia, asa cum am simtit-o – prima parte

Ce v-am povestit pâna acum au fost doar partile frumoase, cu zorzoane si sclipici exotic, iar astea fac bine la impresia artistica. Probabil vi s-a parut ca Indonezia e tara perfecta. Asa o fi pentru turisti. Probabil asa o fi si pentru cei care si-au gasit o indonezianca oachesa si au hotarât sa-si stabileasca acolo cartierul general.

Cum e pentru indonezieni? Greu de spus. E o societate în dezvoltare, cam pe unde eram noi în anii ’90, din care am mai scadea vreo cincisprezece. Nu pot sa spun mijlocul anilor ’70, pentru ca la vremea aia eram în plin comunism si nu ar fi corecta comparatia. Cam asa arata 80% din peisajul urban.

Au avut si ei asa ceva pâna în 1965, la comunism ma refer, dar au înteles ca nu prea e de bine. S-a lasat la momentul respectiv cu vreo jumatate de milion de morti, dar de atunci n-a mai auzit nimeni de tovarasi în Indonezia.

Va dati seama ca, dupa trei saptamâni acolo, vreme în care mai mult am fost închisa fie în fabrica, fie într-o sala de conferinte la hotel, nu pot sa-mi dau cu parerea de pamânt cam cum ar da osanul cu clopu’ si sa spun ca detin adevarul absolut. Daca nu e asa cum va povestesc, îmi cer scuze, dar asta e ceea ce am simtit si v-o servesc cu exemple concrete. Concluziile, va las pe voi sa le trageti si fiecare cu parerea lui.

Am impresia ca marea majoritate au doar doua viteze: foarte încet si aproape deloc. Am dat cu capu-n partea asta de realitate de cum am coborât pe aeroport, în Jakarta. Dar si de fiecare data când a trebuit sa astept ceva, s-a întâmplat la cel mult jumatate din viteza unui român. Si se stie ca suntem fiinte cu vreme.

Norocul nostru a fost ca eram cu viza luata din tara. Se poate lua si pe aeroport, aviz celor interesati, dar te omoara ritmul cu care se misca cei care trebuie sa-ti trânteasca o stampila în pasaport.

Dupa care treci la alta coada, cea de la imigrari. Am stat o vreme la coada principala, pentru ca nu scria nicaieri ca strainii nu mai au ce cauta acolo. Pentru cei neindonezieni s-a rezervat o alta zona de ghisee, unde din vreo 10 doar 2 functionau. La un moment dat a mai venit al un al treilea tip, dar s-a saturat rapid si s-a carat. Au avut nevoie de vreo 2 ore sa „proceseze” în jur de 80 de oameni din 100. La început am dat vina pe faptul ca îti iau amprentele cu un scanner. E si asta o parte din distractie, dar tabloul complet l-am savurat când mi-a venit si mie rândul.

Am avut oarecum noroc. S-au trezit ca cei din zona pentru indonezieni au terminat portia si somau. Asa ca restul de 20, care am fost mai la capatul cozii, ne-am dus degraba acolo. Am ajuns si eu la ghiseu, la un pustiulica de vreo 25 de ani ce mormaia jovial ceva ce aducea a cântec. Înainte sa deschida cu încetinitorul pasaportul, m-a întrebat daca stiu melodia. Am ramas holbându-ma la el. Poate daca n-as fi fost dupa 24 de ore de schimbat avioane, m-ar fi palit râsul. Dupa ce am realizat ca baiatul are glume în program, am intrat si eu în joc. Dar tipul a devenit serios. Atât de serios ca am fost cât pe ce sa nu primesc intrarea în Indonezia.

Am avut o viza ceva mai speciala decât cea turistica, ce îti permite sa participi la training sau întâlniri de afaceri, dar nu destul de „puternica” sa îti dea drept de lucru. Cum tipul a început sa ma descoase ce am de gând sa fac, probabil pentru ca nu în fiecare zi apare o tipa cu genul ala de viza, la un moment dat am facut greseala sa rostesc cuvântul fatidic „fabrica”. Reactia lui rapida, de asta data, a fost „Bai, tu ai venit sa lucrezi în Indonezia? Vezi ca nu ai voie cu viza asta si o sa ai probleme foarte mari daca esti prinsa.” Si alte vreo 10 minute s-a învârtit în jurul tuturor detaliilor pe care le-a scos de la mine.

Pe moment m-am enervat, dar pe urma mi-am dat seama ca tipul a fost bine intentionat. Pe drumul de la aeroport la hotel, sefu-meu, caruia Indonezia i-a scos oarece peri albi, mi-a explicat ca, daca exista suspiciunea ca într-o fabrica sunt straini fara drept de lucru, politia poate sa îi salte direct de la locul faptei si se lasa cu confiscare de pasapoarte.

Dar sa termin cu lucruri frumoase. Macar azi. Aeroportul din Jakarta. Am renuntat de ceva vreme sa mai fac poze prin aeroporturi. Toate sunt aceeasi gramada de otel si sticla, înconjurate de platouri imense de beton. Cu cât mai înalte încaperile, cu atât mai bine.

Aici lucrurile stau putin altfel. Fiecare poarta si sala de asteptare aferenta sunt ca un pavilion într-un parc, legate de corpul principal al aeroportului de pasarele decorate cu motive traditionale. În zona de plecari sunt magazine aranjate cu foarte mult bun gust. Gasesti tot ce vrei, de la duty-free, pâna la o gramada de magazine de artizanat. Foarte scumpe, dar interesante.

Înca o chestie de apreciat. În toaleta e cineva în grija caruia/careia îti lasi bagajul. A, nu ma pot abtine! Ia uitati domniile voastre cum se zice “toaleta” în bahasa. Suna oarecum asemanator cu ceva ce cunoastem si noi? Hm… cumva si la noi si la ei, camara/kamar e o încapere pentru depozitat alimente. Singura diferenta o face momentul actiunii – înainte sau dupa ce au fost ingerate.

Si ca tot veni vorba, pornind de la subiectul de mai sus, niste reguli de comportare în lumea musulmana. În mod normal nu o sa gasiti hârtie igienica pentru ca pe hârtie e scris cuvântul Profetului. Se face exceptie în locurile care mai sunt frecventate si de ne-musulmani. În locul ei se foloseste un dus, iar partea respectiva a corpului se atinge doar cu mâna stânga. Mâna dreapta e pentru deschisul Coranului, pentru mâncat si pentru spalatul fetei, care e dupa chipul si asemanarea lui Allah.

De aceea, sa nu faceti greseala sa dati unui musulman mâna stânga. Nici macar sa nu îi întindeti ceva cu ea. E cea mai mare jignire care i se poate aduce.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud