Komodo

Unul dintre motivele care m-au convins sa merg pe insula a fost ca l-am auzit pe Royce rostind cuvântul magic. Varanul sau dragonul de Komodo e cea mai mare sopârla din lume, ajungând pâna pe la trei metri si, la o adica, nu se sfieste sa atace omul, ba îl mai si omoara. Chiar si daca scapi din falcile lui, te pasc niste infectii foarte nasoale pentru ca individul nu prea are obiceiul de a se spala pe dinti si îi colcaie bacteriile prin gura.

Royce ne-a asigurat ca sunt pasnici si asa m-am gândit si eu, din moment ce insulele sunt frecventate de turisti si nu am vazut nicio atentionare, la cât am reusit sa gasesc una-alta pe internet. Totusi, mi-a ramas o urma de întrebare despre cum au reusit sa îi îmblânzeasca, dat fiind faptul ca pe reptile nu prea le scoate inteligenta afara din casa. Dar, în sfârsit. Curiozitatea mi-a suflat vânt din pupa. Bun, la o adica tot curiozitatea a omorât si pisica, dar am zis ca nu se pune.

Am vazut si poze de pe Kotok, cu ei în prim-plan, numai ca în atari conditii nu prea poti sa apreciezi dimensiunile. Din pacate socoteala de acasa nu s-a pupat cu cea de pe insula. Acolo am dat peste ruda varanului, genul “jumatate de buletin”. N-am vazut niciun exemplar sa fie peste doi metri. Dar au fost simpatici.

Tineretul e mai fricos din fire. Daca încerci sa te apropii de ei, urgent o zbughesc în tufe sau în mare. Nu au viteza de reactie a sopârlitelor de pe la noi, dar trebuie sa ne gândim ca, pe niste picioare relativ scurte, trebuie sa miste vreo douazeci-treizeci de kile.

Batrânii, mai hârsiti în rele, s-au prins de faza ca omul e folositor la casa sopârlei. Ca atare nu numai ca nu-l ocolesc, ba chiar îi cauta compania. De cum bate bucatarul în talanga, cum ca a venit ora mesei, apar si ei alene la baza pontonului si pozeaza în pozitii de primadone. Stiu, smecherii ca, daca fac mumos, oamenii vor sa-i fotografieze în tot felul de ipostaze si asa se aleg cu oasele din farfurie, daca nu chiar cu carne si rondele de calamari. Vazând ca le iese socoteala, au devenit chiar pretentiosi. La partea vegetala nu mai pun botul.

Si daca ajung la concluzia ca nu li se acorda atentia cuvenita, gasesc ei un moment când vigilenta chelnerilor scade si urca pe ponton. Tot timpul e o bâta lânga masa unde se aduna farfuriile folosite. Nu am vazut niciun chelner sa îi loveasca. O folosesc sa îi tina la respect, împingându-i înapoi, unde le e locul.

În restul zilei stau la soare, se balacesc în mare, înoata de la o insula la alta. Într-un cuvânt, o tin tot într-un concediu. Si nici nu platesc pentru asta.

Bookmark the permalink.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud