Muzeul Satului… Indonezian

Taman Mini Indonesia Indah e mai mult de atât. E Indonezia strânsa într-un parc, cu tot ce are ea mai bun si mai frumos. Centrul lui e ocupat de case traditionale din cele 26 de provincii, dar în jur gasesti gradini botanice si zoologice, biserici, muzee – de la cel al varanului de Komodo, pâna la cel al telecomunicatiilor sau filmului. E un loc unde traditia si prezentul îsi dau mâna peste lacul artificial cu insule care imita Arhipelagul Indonezian.

E foarte mare. Atât de mare – cam pe la 145 de hectare – încât deplasarea în interiorul lui se face cu trenuletul, telegondola si trenul suspendat. Plus masinile care circula bara la bara si fac de nerespirat aerul ce e fierbinte si umed.

Nu e de venit în weekend pentru ca aglomeratia e descurajanta. Nu chiar ca si în China, atunci când sunt zile de sarbatoare nationala, dar destul cât sa nu-ti mai doresti sa repeti experienta în conditii similare.

Noi am reusit sa vedem doar casele din Kalimantan, Sumatra, Aceh, Riau si muzeul insulei Bali. De vina a fost si caldura, dar si faptul ca mai era programata o sesiune de cumparaturi pentru colegii care urmau sa plece mai repede.

Dar din putinul ce l-am vazut, va dau si voua pentru ca tocmai cu gândul la voi si la ce voi scrie aici am facut pozele de pe-acolo.

De exemplu, mi-a placut casuta asta din jungla Kalimantanului. Se vede ca oamenii trebuie sa se pazeasca zi si noapte de tot felul de salbaticiuni, care mai de care mai cataratoare sau târâtoare.

Pe urma sunt portile. Credeati ca numai maramuresenii nostri le au pe-ale lor? Ei, as. Indonezienii au doar stâlpii, ca semn al ospitalitatii poporului astuia care chiar mi-a mers la suflet. Au renuntat la portile în sine pentru ca oricine sa poata intra si sa fie sigur ca e bine-venit.


Dar numai daca îsi lasa încaltarile la intrare. Se pare ca e un obicei foarte înradacinat în Asia.

La japonezi nu se discuta. E semn de desconsiderare sa intri încaltat în casa cuiva, iar omul se simte jignit profund.

Si la chinezi se poarta.
Când am fost la cina la Shao Yan, am fost invitata sa ma descalt ca sa ma fac comoda.

Si aici, chiar daca fiecare casa era pe post de muzeu, oamenii îsi lasau la intrare sandalele sau ce or mai fi avut prin picioare. Din fericire, nu la fel am patit si la muzeele propriu-zise.

Pe scurt, cam asta am vazut si o sa observati si voi ca foarte multe case sunt ridicate pe piloni:

Kalimantan
.

Aceh – zona care a fost devastata de tsunami in 26 decembrie, 2004.
.

Sumatra – preferata mea, pâna am ajuns la Bali
.

Riau – unde am dat peste o nunta. Era o chestie pe bune. Oamenii închiriasera spatiul din fata unui muzeu si-si pusesera acolo cortul – chestia cu roz si verde din prima poza. Am fost surprinsi sa fim si noi invitati. Din pacate am fost grabiti sa terminam turul ca sa plecam la mall-ul unde am dat prima data peste Kopi Luwak.
.

Si… Bali, unde nu e de admirat doar arhitectura, ci si costumele, papusile cu care se joaca un fel de teatru al umbrelor si colectia de instrumente muzicale.

.

Va invit sa le si auziti cum suna.

Bookmark the permalink.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud