Sarbatoarea castanelor

În Colmaggiore-Tarzo, Italia.

Mi-e dor de Fei si de Pier, prietenii mei de suflet. La fel mi-e dor si de satucurile din nordul Italiei, peste care în perioada asta serile de mijloc de toamna astern un abur cu miros de castane coapte la foc repede.

Am vorbit cu Pier mai de vreo doua saptamâni. Era în Tailanda si se grabea sa-si termine treaba pentru ca se apropia sarbatoarea castanelor la el în sat si avea de pregatit utilajul de copt bunataturile cu coaja.

Vedeti voi, pentru faze de genul asta îi admir eu pe italieni. Acum vreo doi ani eram în Cizma si serile mi le petreceam în satul de dincolo de dealurile la poalele carora se întinde Vittorio Veneto.

Ieri a început sarbatoarea de anul asta. Urmatoarea jumatate de luna e perioada în care recolta cea noua se vinde, berea de castane e deja gata si trebuie bauta pentru ca, fara conservanti si nepasteurizata, e foarte perisabila. Sunt spectacole si tot felul de activitati prin care se fac cunoscute produsele, istoria si obiceiurile locului.

Se organizeaza în fiecare seara cina la câte un local. C-o fi restaurant sau pizzerie, nu conteaza. Toti trebuie sa câstige în perioada asta.

Cel mai deosebit moment, din punctul meu de vedere, e cina de weekend. Într-o sala amenajata pentru astfel de evenimente se strânge toata comunitatea. Afara se coc castanele în masinaria a carei vârsta depaseste secolul.

Înauntru se ia masa si la desert se decojesc castanele de afara. Nimic nu e pe gratis pentru ca italienii nu sunt pomanagii. Daca în timpul saptamânii câstiga fiecare, dupa cina de weekend câstiga comunitatea. La sfarsit se trage linie si profitul se investeste în comuna. S-a cumparat o masina noua cu care se transporta elevii la scoala, s-a amenajat un cabinet medical, în fiecare an se face câte ceva.

Nici primaria si nici vreun partid politic nu se implica. Nu stiu daca legea le-ar permite, dar cred ca nu ar fi de acord consatenii. Sarbatoarea castanelor e cea mai importanta a locului, dar în calendarul comunei sunt multe altele. Fiecare are un colectiv de organizatori care an de an îsi face treaba.

Stând la taifas cu Fei, dupa ce ne-am pus stomacul la cale, am vazut pe un afis calendarul “feste-lor”, ca asa li se zice sarbatorilor în italiana. Am vazut ca printre cele ale lacului, ale vinului sau ale nu-mai-stiu-cui, era si cea a imigrantului.

Îi stiu pe italieni destul de toleranti cu cei ce vin sa li se aseze în tara, dar nu îmi închipuisem ca se poate merge chiar asa departe. Tocmai de aceea am întrebat-o pe prietena-mea daca sunt multi în situatia asta la ei în comuna. Ca altfel nu-mi îmaginam cum de se ajunsese sa fie sarbatoriti. Mi-a spus ca e ea chinezoaica, mai e o filipineza, o familie de români si vreo trei de rusi. Nu conteaza ca nu sunt multi. A fost si asta un motiv sa mai puna cei din sat de-o festa. Sa mai traga o cina în sala cea mare, sa se strânga iar toti la o vorba.

Eu, una, as cam urma exemplul asta. Cel putin la zilele Curticiului nu as face nimic gratis. M-am saturat sa vad turmele isterizate care se îmbulzesc la sarmale pe degeaba, la fel ca si cele care se împing la pupat moaste sau poala vladicii. Chiar daca s-ar vinde la un sfert din pret. Românul, la fel ca si rromânul, ar trebui sa se obisnuiasca odata ca pentru orice primeste, trebuie sa dea ceva în schimb.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud