Schwabenhaus – lucru nemtesc în tara româneasca

V-am mai povestit eu ca prietenii adevarati îmi încap sa fie numarati pe degetele de la o mâna.

Ilie e unul dintre ei. Desi am lucrat la aceeasi firma, eu am fost în Timisoara, el în Sânnicolau, asa ca am ajuns sa ne cunoastem în Italia si acolo mi-a devenit frate întru hoinareli. Cumva e normal sa ne asemanam. E mai tânar doar cu patru zile. Ceilalti zece ani nu se mai pun, pentru ca de multe ori mi-a demonstrat ca e mai matur ca mine, reusind sa-mi puna frâna când m-a luat valul.

Se pare ca în România ne e mai greu sa ne vedem. Ultima oara a fost în urma cu vreun an. Si atunci, în Ungaria, pentru ca am hotarât sa ne întâlnim la Mako, la un gulyas la ceaun, la pensiunea de lânga podul Muresului. De atunci tot ne amenintam când unul, când celalalt, ca urmeaza sa ne întâlnim, dar nu prea ne mai iese.

Ieri m-a sunat, de parca ar fi simtit ceva:

– Hei, fratica, sa nu-mi spui ca esti în Timisoara!

Culmea, am fost. În 99,99% dintre cazuri, îmi pregatesc toate sarsanalele de joi seara si vinerea plec la Curtici direct de la serviciu.

Am stabilit sa ne întâlnim la jumatatea distantei între Timisoara si Sânnicolau si i-am cerut o ora ca sa am vreme sa-mi termin curatenia în bârlog si sa trag un dus, sa scot praful de pe mine.

Undeva, la vreo treizeci de kilometri de Timisoara, pe drumul ce duce la Cenad, e Sandra. O localitate care în trecut a fost locuita de nemti, la fel ca multe altele din Banat. În paranteza fie spus, Sandra rezoneaza oarecum în mine. Fratele mamei si unchiul meu preferat a fost aici vreo câtiva ani preot.

Daca o iei la stânga, pe aleea din fata bisericii, ajungi la Schwabenhaus: o pensiune rustica, dar ridicata la rang de patru margarete si care îsi tine sus stacheta de mai bine de zece ani.

M-am oprit cu Ilie în parcarea din curte si ne-am rezumat la terasa.

Poze n-am decât din exterior, dar puteti sa vedeti interiorul la ei pe site. Dupa ce m-au surprins la fata locului, i-am cautat pe internet si impresia lasata a fost la fel de buna. Va invit sa îi vizitati si voi la www.schwabenhaus.ro/. O sa vedeti ca pe lânga terasa din sura si cea acoperita, mai au un restaurant, o crama, sala de conferinte si camere cu câte doua paturi sau pat matrimonial.

Numarul de stele se reflecta si în lista de preturi, astea fiind mai apropiate de cele din buricul Timisoarei decât de un han de la tara. Numai ca dupa ce am gustat din bucatele preparate dupa retetele vechi de un secol, am hotarât în unanimitate ca ce a platit Ilie (de data asta, pentru ca facem cu schimbul) e cu mult mai putin decât ar fi meritat ce am avut în farfurii.

Ne-am decis amândoi la un piept de pui cu sos de visine si cartofi copti cu rozmarin. Dupa asta am luat un parfait, care de fapt la ei a fost o înghetata cu nuci pralinate si zahar ars, dar totul preparat în casa. Am mai udat cu doua sucuri de caciula pentru ca, deh, amândoi am fost soferi. În concluzie, toata distractia s-a ridicat putin peste 100 de lei. De precizat, ca ce am ales noi a fost undeva, de la jumatate, în jos, daca e sa ne referim la preturi.

În încheiere, câteva cuvinte despre calitatea servirii si a ceea ce te înconjoara acolo. Primul indiciu ca oamenii tin la renumele lor si ca au investit serios si nu doar ca sa scoata profitul maxim a fost ca am vazut termopane din lemn. Lucru care e rar întâlnit la noi, mai ales într-o unitate turistica.

Totul e de o curatenie desavârsita. Mesele sunt aliniate ca soldatii din armata germana, cu fete de masa care se asorteaza cu servetelele, iar pe ele ti se pun farfurii cu sigla pensiunii. Nu vezi în frigidere urma de PET, sucurile si apa fiind doar la sticla. Nici nu ti se baga pâinea pe gât si pe urma pe nota de plata. Mda, sa nu uitam ca discutam despre nemti care nu manânca niciodata cartofi cu pita.

Esti servit de doua doamne care, asa cum ar trebui sa se întâmple la orice pensiune agroturistica, îti dau impresia ca esti în casa cuiva si gospodina casei îti pune pe masa mâncarea. Ar fi multi care ar avea de învatat în Românica despre lucrul asta, pentru ca de multe ori nu stiu sa faca diferenta între personajele ce ar trebui angajate ca si chelnerite într-un restaurant si cele într-un bar. Nu vreau sa mai detaliez, ca as ajunge la cuvinte neelegante.

În concluzie, nu e un loc unde sa mergi în fiecare zi la prânz si sa platesti cu bonuri de masa. E unul în care sa revii de câte ori ai de a te întâlni cu cineva cu care doresti sa iei masa în liniste si sa traiesti o experienta culinara deosebita.

Bookmark the permalink.

5 Comments

  1. Ai descris perfect acest loc mirific.

  2. locuiesc in Lugoj,insa nu am stiut de “Schwabenhaus”.E imbucurator ca gasim locuri de calitate in tara noastra.

  3. De unde v-ati inspirat pentru acest articol?

    • Daca ati fi citit articolul, ati fi aflat. Dar presupun ca nici raspunsul nu o sa+l cititi. Ati trecut pe aici doar sa va faceti reclama site+ului. “ghinion”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud