Superstar

E Săptămâna Patimilor şi an de an asta mă duce cu gândul la, după părerea mea, cea mai importantă operă rock a tuturor timpurilor. S-a scris mult despre ea şi nu ar avea rost să mai dau şi eu cu sapa într-un ogor deja cules. Vă pun mai jos linkuri de unde puteţi citi tot ce vă interesează şi despre opera în sine, cât şi despre filmul care s-a făcut în 1973. Nu l-am găsit complet nicăieri pe net, ca să vă dau link spre el, aşa că o să pun filmuleţele de pe youtube, în ordinea care să recompună întregul.

Înainte de asta aş vrea să încep cu partea care mie îmi place cel mai mult, în interpretarea originală, din 1970, cu Ian Gillan în rolul lui Iisus. Ştiu, Deep Purple e printre preferatele mele şi pot să par părtinitoare, dar nimeni nu îi poate nega lui Gillan geniul. Iar la vremea-ceea era în plină forţă.

Ei… dar să înceapă show-ul… Din păcate e nevoie de engleză, pentru că nu există traducere.
“Overture”
“Heaven on Their Minds”
“What’s The Buzz/Strange Thing Mystifying”
“Then We Are Decided”
“Everything’s Alright”
“This Jesus Must Die”
“Hosanna”
“Simon Zealotes/Poor Jerusalem”
“Pilate’s Dream”
“The Temple”
“I Don’t Know How to Love Him”
“Damned for All Time/Blood Money”
“The Last Supper”
“Gethsemane (I Only Want to Say)”
“The Arrest”, “Peter’s Denial”, “Pilate and Christ/Hosanna (reprise)”
“Herod’s Song (Try It and See)”
“Could We Start Again, Please”
“Juda’s Death”
“Trial Before Pilate (including The Thirty-Nine Lashes)”
“Superstar”
“The Crucifixion”
“John Nineteen: Forty-One”

Informaţii despre film puteti vedea pe Imdb, iar despre operă, compozitor şi etc, pe Wikipedia

Poate se vor găsi habotnici care să spună că e o blasfemie. Pentru a le da de înţeles că lucrurile nu stau chiar aşa, vă transcriu mai jos părerea lui Nicolae Steinhardt din “Jurnalul Fericirii”. Şi nu ştiu cine ar avea dare de mână să-l contrazică pe el, evreul care l-a întâlnit pe Hristos în închisorile comuniste, iar care pe urmă s-a retras, călugăr ortodox, la mănăstirea Rohia, în Maramureş.

1971
Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.

Personajul Măriei Magdalena – text, partitură, voce, interpretare -e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s-au concentrat.

Cel mai tainic pasaj din Evanghelii – mai greu de înţeles decît chiar Luca l6 ori Ioan l7 – mi se pare ungerea din Betania. Cînd Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atît de scump şi s-ar fi putut ajuta atîţia săraci! Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi judecăm ca el: da, e păcat, atîta risipă de mir şi sunt atîţia săraci!… Vorbeşte logica omenească, migăloasă şi pizma . (Pentru noi înşine nimic n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult. şi nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfăţăm!) Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cît va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe cînd pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine – răspunsul acesta e de natură a stîrni cea mai justificată (righteous) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi chiverniseală decît oricînd.

Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de alţii? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie – ca tot ce se petrece şi se spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învăţătură. Şi ni se dă o lecţie grea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră cînd vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-l mîngîiem şi, pe loc, să-l covîrşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume. Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.
Măria Magdalena* aşa gîndeşte – şi de aceea purtarea ei va fi relatată atîta vreme cît li se va citi oamenilor din Evanghelii. Aş cugetă şi aşa face: vede pe Hristos, ghiceşte imensa lui durere, presimte tragica lui soartă, înţelege că-i vorba de o jertfă. şi nu mai ştie decît un singur lucru: să-l mîngîie pe nevinovatul prigonit. în textul operei rock-pop, parafrazare a textului evanghelic, ea-i spune: nu te gândi la noi, nu te mai gîndi, dormi liniştit, totul va fi bine, în noaptea asta lasă pămîntul să se învîrtească singur.

Cutează să-l ducă cu vorbe bune şi să-l mintă pe Hristos.Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi, lasă, nu te sinchisi de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentru că dă la o parte eul: nu te gîndi la noi. (Exact contrariul pildei maxime de egoism; văduva care în faţa mormîntului soţului strigă: cui mă laşi?) şi pentru că – spre deosebire de Iuda –
înlătură şi acel subtil transfer al egoismului care constă în a trece asupra neprecisei entităţi a sărăcimii jignirea adusă şi persoanei noastre şi simţului nostru de economie şi micime, care pentru nimic în lume nu ne-ar fi îngăduit să facem un gest atît de inutil şi de spectaculos, scoţîndu-ne fie măcar şi pentru o clipă din acra noastră cuminţenie.
(…)

Pilda Mariei-Magdalena – şi cît de vie o face opera rock-pop -înseamnă pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm în abstracţiune şi generalizare, cu gîndul la săracii care nu sunt prezenţi şi constituie o simplă categorie mintală (sau altfel spus un alibi); că se cuvine să-l mîngîiem pe Hristos, adică pe cel prezent, care suferă în faţa noastră şi aşteaptă, acum, aici, compătimirea noastră. A! nu-i rău să vrei binele omeniri: şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăsta care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţel exagerează); să rabzi sforăiturile generalului Constantinescu-Ţăranu fără a-l deştepta din somn şi a-l soma răţoit să se întoarcă pe o parte (nu i-ar fi, zău aşa, imposibil), să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află
liniştea decît turuinu-ţi fără încetare necazurile, ranchiunele, amarul Aceasta-i lecţia Mariei-Magdalena: o lecţie de modestie, ca tot ce-i creştinesc. Suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi măreţe planuri şi deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scîrboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lîngă noi. A ne fi milă de actuala şi reala durere a vecinului.

În parabola Mariei-Magdalena, aşa cum o vede opera rock-pop – iar parabola se va citi atîta vreme cît vor fi ascultate Evangheliile – Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic – ci e şi simbolul omului îndurerat din faţa noastră. Pe el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, o frecţie, un drum la farmacie, pe el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracţiunile şi categoriile care-s curate, depărtate, discrete şi pline de calităţi, care – ele – nu sforăie gălăgios şi nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni şi de păcate, de urîte şi puturoase răni, de mîrşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de manii, obraznic, nemulţumit, nerecunoscător, murdar, încăpăţînat, pretenţios, căruia nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se face îi răspunde dacă nu chiar cu sudălmi în orice caz cu înţepături, ironii şi resentimente.

Maria-Magdalena are un singur gînd: să-i arate lui Hristos că nu e nepăsătoare; vrea să-i îndulcească suferinţa, să-l consoleze, să-i îndulcească teribila sarcină. şi pentru că nu poate să-L ajute propriu-zis, face atît cît poate: îi aduce o jertfă inutilă şi costisitoare, schiţează un fel de ritual, un gest al cărui sens e: dacă altceva nu-s în stare să fac, măcar să plîng şi să mă păgubesc pentru Tine. Mirul, desigur, nu înlătură crucea, dar o stropeşte cu puţină rouă, se numără printre hotărâtoarele pricini care dovedesc că jertfa de pe cruce n-a fost, ea, zadarnică.(…)”

Vă doresc Lumină!

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud