Din istoria romanţată a Curticiului, prima parte

“Să meri în şlarfe, ca Dărăbuţ, la Paris.” De cum dădea colţul ierbii, curticeanul lăsa cizmele la rastel şi intra în şlarfe, indiferent că era bărbat sau femeie. Pantofii erau folosiţi doar duminica, la biserică şi, spre seară, la joc.

Dar ce sunt şlarfele, şi-ar pune un necurticean legitima întrebare. Nimic extraordinar: nişte saboţi inchişi la vârf, cu talpă destul de subţire şi cu toc nu mai înalt de vreun centimetru, poate chiar jumătate din el.

Cine a fost Dărăbuţ? Unul dintre curticenii care, înainte dar şi după primul război mondial şi-au luat lumea în cap şi au plecat la lucru, unde au văzut cu ochii.

Mulţi dintre străbunicii noştri au trecut oceanul, iar dintre cei care s-au întors au fost cei care au pus bazele comunităţii baptiste.

Se pare că Dărăbuţ n-a avut banii necesari pentru biletul de vapor spre tărâmul făgăduinţei, dar vroia şi el să-şi facă o viaţă mai bună. Aşa că, într-o bună dimineaţă şi-a pus traista-n băţ şi a dat să plece. A ieşit în uliţă, a tras uşa după el şi acolo l-a întâlnit pe vecinul ieşit în poartă.

– Noa, sănătate şi rămâi cu bine, baci Oane, i-o fi dat Dărăbuţ bineţe.
– Da-pu’, mă, Dărăbuţ, inde meri, aşe, cu noaptea-n cap?
– Plec la Paris.
– Şi cum ai de gând să meri tu până la Paris?
– Iaca-şe, în şlarfe, i-a zis Dărăbuţ şi a plecat mai departe.

După plecarea lui, vecinul a povestit vecinilor, iar vecinii, seara, în crâşmă, au râs copios de Dărăbuţ şi de cum s-a dus. După care, dacă l-au văzut pe vreunul că umblă aiurea, au râs iar şi i-au zis că merge şi el, ca Dărăbuţ la Paris, în şlarfe.

Dar Dărăbuţ al nostru a mers pe jos şi a ajuns în oraşul luminii. Câte şlarfe o fi rupt pe drum, nimeni nu ştie. Probabil nimeni din generaţia mea nu ştie nici de vorba de duh cu care mi-am început povestea. Am auzit-o la mama, care o auzise la bunica. Şi tot de la bunica aflase că Dărăbuţ s-a întors, după ani, om înstărit.

Bookmark the permalink.

6 Comments

  1. Buna idee! si cu un scris bun si usor de citit.Este bine ca tinerii din Curtici sa cunoasca cum a evoluat localitatea din punct de vedere social ,cultural ,economic.Sint convins ca amatori vor fi!Continua ca este interesant ce faci!mai ales ca ai un “bagaj”greu de cultura generala.Te rog un lucru sa nu-mi multumesti pentru aprecieri!Nu am facut decit sa scriu o realitate.Ai multa inteligenta!Merita sa o pui in valoare.Succes pe mai departe .

  2. Nu stiu intimplari din Curtici pentru ca eu sint “vinitura”din Transilvania de pe plaiurule lui Cosbuc si Rebreanu.Ti-am scris in povestirea cu Daniela Potirniche, ca am fost coleg cu tatal ei si daca vrei ma pot interesa unde este Dan Potirniche .Era un bun coleg, oltean, de prin partile Craiovei.Avea un temperament vulcanic ca toti oltenii dar de mare omenie cu un suflet nobil!

  3. Buna initiativa cu relatarea unor astfel de povestioare. Acest tip de articol poate sa te reprezinte 😛

  4. Da, da, cunosc expresia si eu, sub forma ” meri ca Darabuț in Franța, în păpuci lătrători”, ca asa mai erau numite șlarfele astea traditionale curticenești, dupa zgomotul pe care-l face tocul de lemn, atunci cand loveste asfaltul in timpul mersului, asemanator unui latrat.

    Si, daca n-o fi prea mult, voiesc sa spun ca m-a impresionat placut “pastila primarului” din nr. 161 a Gazetei de Curtici, in care se vorbeste si despre portul nostru stramosesc. Am asezat mai jos o mica parte din acest articol, care face referire si la șlarfe, practic, da o explicatie valabila aparitiei lor.

    ” Personalitatea și obiceiurile unei localități sunt direct influențate de trecut, de faptele istorice derulate pe arealul unde este asezată localitatea.
    Referitor la zona Curtici, prima atestare documentara o avem din 1348, unde este amintit satul Kutoș asezat în zona graniței.
    Vatra actuală a satului apare dupa anul 1500 când, în urma unor răscoale ale iobagilor, razvratiții sunt aduși și obligați să se așeze pe actualul perimetru al Curticiului.
    În anii urmatori în localitate au fost aduși și alți iobagi răzvrătiți în special din zona Julița si Teiuș.
    Numele satului provine – dupa istoricul magiar Samagy Gyula – de la românescul “împrejmuire” (curte)probabiol de la faptul că acești locuitori erau ținuți imprejmuiți, sub o severa observație (pază) fiind toți iobagi rasculați.
    Bărbați mândri, oameni dintr-o bucată, curticenii la acea vreme trăiau sub reguli de ocanași.
    Nu aveau voie sa poarte bocanci, cizme sau opinci, nu aveau voie sa poarte curea sau brâu. De aici evoluția ulterioara a portului popular local si a dansurilor din Curtici, unice in tot arealul romanesc.
    Imbracamintea barbaților este formată din nădragi albi foarte largi (izmene) legati cu bracinar, cămașă albă crăpată pâna la piept, zobonnegru, zadie legata cu jnur, si șlarfe de box (piele). (…)”

    Imi place mult blog-ul! 🙂
    Nadajduiesc sa poci citi aici, pe viitor si despre alte expresii curticenesti, gen: “ești jingaș ca mâța lu Cepu, cand o picat din pod pă dună și ș-o rupt grumazu” sau ” esti cuminte ca oaia lu’ Nistor cand s-o câcat in lapte” sau ” ești țifraș ca Crăcășel ” , et cetera ! 😀

    • Excelent comentariu. Mulţumesc pentru detalii. Din pacate, înafară de faza cu mâţa lu’ Cepu, restul expresiilor îmi sunt necunoscute.

      Dar te invit să scrii despre ele, dacă ştii, ca şi colaborator la blog. Ce zici?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud