Început apoteotic, final pe măsură

Fix acum două duminici îmi aud telefonul. Ridic cu ură capul de pe pernă pentru că îmi dau seama că nu sună cum ar trebui s-o facă atunci când mă trezește, ci ca atunci când mă cheamă cineva. Care naiba se găsește să mă trezească în plină noapte? De fapt, nici nu sunt pe pernă, ci stau chircită, undeva pe la mijlocul patului nedesfăcut, iar telefonul e chiar lângă mine, de parcă aș aștepta să se întâmple ceva.

Văd numele șefului pe ecran și deja simt că acel ceva pe cale să se întâmple nu e tocmai în regulă. Deși nu realizez ce și nici de ce presimțiri ciudate mă bântuiesc.

– Dora, ai vreo problemă cu taxiul?

Într-o fracțiune de secundă îmi trece un fulger prin creier, se ramifică în toate direcțiile și realitatea mă izbește într-o lumină orbitoare. La 6:30 trebuie să urc în taxiul care să mă ducă la aeroport, iar între punctele A și B am de oprit, să-l iau și pe cel cu care vorbesc.

Mă uit la ceas, fiind convinsă că, la 5:00, după ce toată noaptea am simulat liste de materiale pentru frigiderele rușilor, l-am pus să mă trezească la 6:00. Acum e 6:42 și mai am vreo cincizeci de minute până să plece avionul. Iar eu sunt în celălalt capăt de oraș.

La cum mă știu, deși șefu-meu nu recunoaște, sigur scap una ciobănească prin strungăreață. Stabilim să comande el alt taxi, iar eu să încerc imposibilul, să prind avionul.

În următoarele zece minute sunt cu dușul făcut, mă arunc în niște haine, fac tot ce cred că rămăsese nefăcut de cu seară, arunc rucsacul la spinare, trântesc ușa în urma mea și târâi cu zgomot valiza de douăj’și de kile, dând deșteptarea în toate celelalte cin’șpe hrube cu care împart palierul de garsoniere.

Sunt în taxi și îmi iau muștruluiala de la șoferul care îmi zice că mă așteaptă deja de mai bine de douăzeci de minute. De parcă eu n-aș ști!

Îi prind pe băieți la check-in, urcăm în avion, decolăm și încep să refac, pe slow-motion, în minte, șirul ostilităților.

În primul rând, a sunat sau nu telefonul? Nu! Pentru că duminica alarma e anulată, să nu-i trezesc pe ai mei. Dar cine să mai știe în ce zi e, după o noapte de lucru?

Am scos frigiderul din priză, dar nu i-am deschis ușa. Bun, așa. Până mă întorc, mucegaiul din el o să dezvolte inteligența necesară să calculeze ecuații diferențiale. Nu m-am pieptănat. Nu contează. Sunt creață și nu se vede. Nu mi-am luat fularul. Las’ că nu mor eu din asta. Dacă o fi nevoie, lângă hotel e un mall. Am uitat să iau cu mine gunoiul reciclabil pentru care avem tomberoane la intrarea în bloc. Nu-i nimic să pută și nici nu o să vină nimeni în lipsa mea să bage de seamă.

N-am pus bicarbonatul. Fu…u-i! Urmează să vină și Raj în Rusia și i-am luat vreo zece condimente de mititei. Dacă nu folosesc bicarbonat în India, poa’ să le pună în vitrină și să se uite la ele.

Joia trecută, cina de rămas bun cu rușii se întinde cu „moonlight and vodka” până spre miezul nopții. Mă întorc la hotel și, până dimineața, ajung să încropesc un material pentru cea mai grea zi pe care ar fi trebuit s-o am în tura asta de Rusia. Ajung ca zombie în fabrică și aflu că tipa cu care am avut coșmaruri o bună bucată de vreme după ce am cunoscut-o, în mai, tocmai n-a venit la lucru pentru că i s-a îmbolnavit copilul. Îmi prezint show-ul cui se nimerește să fie prin zonă, îmi iau jucăriile, spun dosvidania și plec.

Dimineața plecăm în grabă spre Moscova, nu avem nicio surpriză pe drum, așa că ajungem să așteptăm ore bune. Și de parcă n-ar fi destul, avionul vine cu întârziere de la Munchen.

Și ajunge înapoi, la nemți, cam cu aceeași întârziere. Ne lasă în lumea a III-a, de unde te pescuiesc autobuzele. Trecem printr-un nou screening de care nu am avut parte data trecută, când ne-a lăsat la terminal.

Băieții trec fără probleme, în rucsacul meu se împiedică tipa de la scanner. Cică am baterii. Cum naiba să nu am? Mouse wireless, camera foto, căștile wireless, toate au acumulatori. Le scot din paporniță, dar nu e satisfăcută. Ce dracu’ i-o mai fi trebuind, că nu mai am nimic dubios. Mai trece încă o dată prin scanner, în timp ce se anunță îmbarcarea pentru Timișoara. Și totuși, mai am baterii.

Răstorn tot conținutul în fața ei, nici urmă de baterie. Se apucă tipa și scormonește prin toate buzunarele și…

Minune! De după un fermoar, de care uitasem că-l am, scoate, victorioasă, perechea de acumulatori pe care o am dublură la camera foto și pe care ii caut de mai bine de un an.

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud