Akropoli

Am pus pozele sus în ideea ca ma apuc sa scriu despre Atena. Asta a fost aproape imediat dupa ce m-am întors, adica acum o gramada de vreme. Si am uitat de ele. Cam va dati seama ce efect a avut Grecia asupra mea.

Mi s-a spus ca e un oras relativ sigur, comparabil din punctul asta de vedere cu Timisoara. Nu prea ai probleme sa te plimbi noaptea pe strazi, doar prin jurul Omoniei ai oarece sanse sa vezi indivizi mai ciudati. Ca turist strain te paste tepuirea de catre taximetristi, iar aici citez din seful grec, cel care m-a pus în tema cu toate cele „dar asta e valabil în orice tara balcanica”.

Bineînteles, mi-am luat-o la prima cursa din weekend. A venit la hotel un mosulete cu o masina din categoria troaca, a pornit aparatul de taxat, dar când mi-a dat rest a tinut cu vreo 4 euro mai mult decât a fost pe chitanta. Seara am prins un tinerel care vorbea si engleza pe deasupra. Ala s-a bucurat ca i-am lasat vreo 50 de centi, ca n-am mai avut rabdare sa astept dupa el sa se caute de marunti. Ce sa zic, ca peste tot, oameni si oameni.

Cu o zi înainte, cautând pe net cum sa ajung în centru, am citit pe undeva ca metroul din Atena e cel mai modern din Europa si pentru ca e cel mai recent. Hm… Am plecat din gara de la Kifissia cu un tren expirat, cu aer conditionat (de deschiderea geamurilor), dar am zis ca asta e treaba când mergi de la periferie spre metropola. A trebuit sa schimb la Omonia si sa cobor la metrou. Mi-am zis ca, hai, sa vad minunea. În minte cu ce vazusem prin Asia, am avut surpriza sa dau tot peste acelasi gen de trenuri. Într-adevar, statia e noua si pe moment lipseste praful pe care l-am vazut din plin pe pereti în Munchen.

Destinatie finala… Akropoli. Platit 12 euro ca sa urc la ruine. Bonus, Agora si muzeele adiacente, mai putin cel cu vestigiile importante. Pentru ala se mai marca înca pe atâta. Asa se câstiga de pe urma turistilor. Nu am reusit sa vad decât ruinele. Am plecat târziu din hotel si pâna am coborât, chiar si la Agora era pus lacatul, chit ca e în câmp liber.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Seara la marginea Atenei

S-a fost sa fie cu iesitul la bere. Vineri seara baietii au avut treaba, care pe la servere, care pe acasa. Ca sa spele rutinea, s-a sacrificat seful de departament si m-a scos la cina, dar mi-a fost oarecum peste mâna sa ma lansez cu el într-o paranghelie, ca doar nu suntem în pozitia de a ne trage de mâneca. Plus ca mai avea de condus pâna în celalalt capat al Atenei.

Am ales sa fie ceva foarte grecesc. Mi-am zis ca daca tot sunt acolo, macar sa simt si gustul locului. Din fericire a fost si o bere. Tot greceasca. Daca treceti prin zona, puteti încerca Mithos. Nu e rupta din rai sau din Olimp, ca sa ne tinem de specific, dar daca e rece e baubila si are marea calitate ca a ramas singura marca greceasca cu proprietar grec, care nu s-a aservit marilor multinationale. Probabil ca or mai fi ele beri artizanale, cam cum am vazut ca au început sa apara si pe la noi, dar asta e un fel de brand national.

Bun, ce am învatat de aici? Pe la opt si jumatate am fost primii în restaurantul cu mese si scaune ca ramase de la bunica si puse în curte, sub o bolta de vie, iasomie înflorita si dafini. Dafini printre ale caror crengi au dat lumina niste lampioane facute din razatoarele din bucatarie. Clientii au început sa apara cam pe la zece, când noi deja nu mai puteam duce furculita la gura de cât ospat a fost. Când am fost în plina actiune mi s-a explicat ca în familia greceasca bunica e cea care organizeaza cina atunci când se strânge familia de prin toate insulele Eladei si ca acelasi personaj considera un adevarat pacat sa ramâna mâncare pe farfurii. asa ca trebuie ras totul. Lucru foarte greu de realizat… Citeste mai departe… Citește mai departe…

Piti si coca, neam de traista.

As fi vrut sa scriu despre Acropole, unde am fost sâmbata, dar faza de ieri prea m-a zgârîiat pe retina si timpane, asa ca nu pot trece mai departe pâna nu v-o povestesc.

Nu stiu ce sa zic. Poate deja apartin unei generatii expirate sau poate ca numai sunt rupta de realitate, fiind de felul meu mai mult omu’ padurii, varianta feminina, decât orasanca. Totusi, parca asa ceva nu se face. Si asta am observat-o si prin restul lumii, pe unde am mai umblat.

În orice aeroport e un oarecare zumzet dat de sutele de oameni ce-si asteapta rândul fie la check-in, fie la control. Ieri m-a întâmpinat acelasi zgomot de fond în Atena. Numai ca pe masura ce ma apropiam de zona unde îsi are Carpatair ghiseele, parca zarva crestea. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Κα Ρατιοθ Τηεοδορα

Noroc ca am mai învatat ceva fizica la viata mea, ca a fost cât pe ce sa nu-mi recunosc numele scris cu litere grecesti. La drept vorbind, nici nu au fost prea multi soferi care sa astepte în aeroport la Atena, asa ca nu am avut prea multe optiuni.

Cu alte cuvinte, dupa un somnic de vreo doua ore, ca se pare ca am deja reflex conditionat la zgomotul de motor de avion, am debarcat cu arme si bagaje în Grecia. Am visat ani întregi la momentul asta pentru ca una dintre legendele familiei zice ca de aici s-ar trage oarece stramosi pe linie materna. Culmea, când am coborât prima data pe aeroport la Venetia, acum vreo cinci ani, am avut un sentiment de acasa, care m-a însotit pâna am plecat pentru ultima data din Italia. Aici, contrar tuturor asteptarilor, a fost o chestie absolut neutra. De fapt, neutra a fost si venirea mea la firma asta. Ba a fost mai mult o ambitie de catâr de a-i demonstra unuia dintre sefii italieni, cu care am avut un clenci, ca pot sa-l las cu ochii în soare când îi e lumea mai draga. Povestea se întinde pe niste ani si e destul de amara, asa ca nu are rost sa va otravesc si pe voi cu ea.

Nu stiu cum o sa fie aici. Cert e ca a venit la momentul potrivit, ca toate care au însemnat ceva în viata mea. Citeste mai departe… Citește mai departe…