Aquileia – sic transit gloria mundi

IMG_8788

Ieri am avut o seară de documentare și de tăbăcit postul ăsta, cu ani și împărați romani. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu e stilul meu. Dacă vreți detalii cu lună, zi și numărul de la pantofi, wiki le știe pe toate. E interesantă și versiunea italiană, nu doar cea engleză. E mai de-a casei și cu mai multă aplecare spre perioada medievală. Pe scurt: fondată de romani pe la 180 înainte de Christos, devenită municipium în jurul anului 90 BC, considerată pe la anul 400 al nouălea oraș al lumii, Aquileia e acum o așezare cu nu mai mult de 3500 de locuitori. Dar dacă drumurile vacanțelor vă duc pe autostrada Trieste – Veneția și spre șirul de plaje de pe malul Adriaticii italiene, merită să ocoliți puțin și să vedeți cel mai mare sit arheologic din nordul Italiei. E vorba despre un fost oraș-port la gurile … Citește mai departe…

Duminică la Castel Brando

Castel Brando

Alex, e aproape anul de când ți-am promis că o să povestesc despre castelul ăsta. E imposibil să-l ratezi dacă o apuci pe Strada del Prosecco, șoseaua ce leagă Conegliano, Vittorio Veneto și Valdobbiadene. La câțiva kilometri după ce treci de intersecția ce te duce spre Passo San Boldo și puțin înainte de a ajunge la Follina, îl zărești pe coama unui deal, la 370 de metri deasupra mării. Aparține de Cison di Valmarino, localitate dinspre care se poate urca fie cu mașina/per pedes, fie cu un lift cu cremalieră. Dacă te hotărăști pentru a doua variantă, trebuie să plătești 1 euro. A apărut ca o fortificație romană și a continuat prin a fi o stavilă în calea migrației. După ce a trecut prin toate câte le-a pățit, a fost reconstruit de vreo câteva ori, fiecare epocă lăsându-și mai mult sau mai puțin amprenta. Acum o să întâlniți un amalgam … Citește mai departe…

Novara

17Novara.JPG

Mi-a rămas în minte ca cel mai îngrijit orăşel prin care am avut ocazia să trec în Italia şi nu cred că lucrurile să se fi schimbat între timp. Atât cât am avut vreme să mă plimb aiurea prin centru, vreo 3-4 ore, nu am găsit decât străduţe foarte cochete. Acu’ nu bag mâna în foc că n-or fi şi dintr-alealalte, dar eu n-am găsit decât clădiri (de locuinţe) care păreau renovate de cel mult câţiva ani. Asta în timp ce în Italia sunt multe care ar avea nevoie de o renovare sau măcar de o văruială sănătoasă a faţadei, campioană la capitolul ăsta fiind Veneţia. Singurele două care aveau nevoie de o renovare sau erau chiar in curs de, au fost şi cele mai interesante. Din depărtare am ochit o biserică al cărei turn aduce pe undeva cu Capitoliul din Wanshington, dar presupun că mult mai vechi decât ăsta. … Citește mai departe…

Mavrodaphne – un vin pentru gagici

mavrodaphne1

Numai bun de gustat lânga o prajiturica, într-un loc umbros, tinut la o temperatura de sub 20 de grade Celsius. Spre diferenta de vinul de Porto, care e dulce dar tare, de ajungi sa nu-ti dai seama cum iei viteza de la el, Mavrodaphne nu e mai zdravan ca o bere. Dar licoarea bruna cu reflexe purpurii, aproape opaca, îti dezmiarda papilele cu o aroma de caramel, ciocolata si stafide.

Nu pot sa spun ca sunt o cunoscatoare într-ale vinului. Pâna sa ajung în Italia, nu stiu daca m-am atins de el de mai mult de vreo trei sau patru ori. Probabil pentru ca în tineretile mele se stia ca în domeniu ai numai doua variante: vin de butuc, facut acasa din soiul pe care-l avea fiecare prin curte sau vin de pastile, din comertul socialist. Numai ca acolo, în Veneto, se cam darâma via pe tine, pe oriunde te-ai învârti, iar vinul locului se ia de la dozator, din supermarket si e mai ieftin ca berea. Care e drept, e mult mai scumpa decât la noi.

Pe Mavrodaphne din Patras l-am descoperit relativ recent. Dupa ce m-am întors de la nunta lui Pier am organizat la mine o sezatoare literara la care s-a “citit” în special Prosecco de Valdobbiadene. Pentru ca, deh, nu am putut veni de acolo cu portbagajul gol. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Caorle

Ieri am gatit ton pe gratar si cartofi cu rozmarin. Bucatarind eu alene, pe lânga oale, cam când a început pestele sa se prajeasca si cartofii sa se rumeneasca în cuptor, m-a lovit peste nas un miros ce m-a teleportat în urma cu cinci ani, pe o straduta din Caorle.

2007 a fost un an interesant pentru mine. Primul drum cu masina în Italia, vâjâind în fiecare sfârsit de saptamâna pâna unde reuseau rotile sa ne care. Am fost o trupa interesanta, toti tineri, asa cum n-o sa ne mai strângem niciodata.

Pe urma a venit toamna, prima plecare în China, cinci saptamâni dupa care am povestit tuturor ca daca as mai fi stat una, mi-as fi pierdut mintile. Dar a prins bine încalzirea pentru ce a urmat în 2009 – 2010.

Dupa care a venit noiembrie, al doilea drum cu masina în Italia, moment când a intrat si Ilie în scena si dupa câteva luni si gramezi de patanii împreuna s-a înfipt printre putinii prieteni de cursa lunga. A venit si accidentul, de am ajuns sa trimit masina cu tirul, iar eu sa ma întorc cu avionul când s-a terminat delegatia.

Weekend-ul la Caorle a fost primul din vara de pomina. Numai ce-mi luasem mândrete de Canon IS2, chestie destul de misto la vremea aia. Ca sa împac capra de mine, pe care o mâncau copitutele sa-si probeze jucaria, cu verzele colegilor, care trageau sa fie udate cu apa de mare, am ales statiunea asta pentru ca e o asezare traditionala si nu foarte aglomerata. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Fratilor, noi înca n-am vazut criza la fata!

Citim în ziare ca grecii strâng cureaua, ca sunt suparati pe madame Lagarde pentru ca i-a invitat sa-si plateasca impozitele. Citim ca se pregatesc Spania si Italia sa aiba probleme. Citim ca nici euro nu se simte prea bine, iar englezii si elvetienii îsi iau masuri pentru momentul când s-o întâmpla prabusirea lui. De remarcat ca nu am folosit conjunctia “daca”.

Daca nu ne place sa citim, ascultam o manea, mai frigem un mic în padure, pentru ca legea n-are cine s-o aplice, ne holbam la tembelizor ca sa vedem cine s-a mai porcait cu cine si care pitipoanca a mai cazut cu picioarele-n “V”.

Din când în când mai si lucram, dar neesential. Oricum, nu asta e ocupatia de baza a românului. Doar luam exemplul de la cei care ne conduc, pe care unii i-au asteptat ca pe Mesia si care s-au apucat de treaba dând rateu dupa rateu, urmând sablonul “azi o facem lata sperând ca românii-s prosti si nu se prind sau doar pentru ca atât ne duce mintea, mâine sare presa-n aer, poimâine o dam înapoi de juram ca nici usturoi n-am mâncat si nici gura nu ne pute.

Dam din gura ca vine criza, dar ne si zicem ca asa cum vine o sa si treaca. Nu de alta dar numai ce am traversat una si nu am iesit prea sifonati din ea. Numai ca uitam ca ce ne-au atins pe noi în urma cu doi ani au fost replicile cutremurului din State. Ori acum gogomârla e la noi în ograda si când s-o duce naibii sandramaua, o s-o luam toti europenii la vale, odata cu ea.

Cum la noi cam toate se întâmpla colo, la vreun an dupa restul lumii normale, as vrea sa va povestesc azi despre cum am gasit Italia la începutul lunii. Nu de alta, dar sa va aduceti aminte când o veni vremea sa ne dispara si noua zâmbetul de pe buze. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Mai mult sau mai putin români: Enio Casagrande

Urmeaza doua episoade cu putine poze, dar cu unele paranteze care sa aprofundeze contextul.

Nu stiu cum sunt generatiile mai tinere ale Italiei, dar cei care acum sunt pe la patruzeci si cei mai în vârsta ca ei au facut scoala la vremea lor. Pâna sa ma prind cum stau lucrurile, nu o data m-am mirat ca în functii importante, fie ele tehnice, fie de conducere, am gasit oameni care sa aiba doar liceul. Pe urma am aflat ca a intra la o facultate în Italia în urma cu niste ani nu era tocmai la îndemâna oricui, iar a o termina putea fi considerata o performanta. Tot pe principiul asta, cine termina Medicina la Milano sau Trieste sau Politehnica la Padova iesea de pe bancile scolii cu statut de vedeta si doar daca nu dorea, nu-si gasea de lucru.

Si da! Îsi cunosc tara, fiind de mici obisnuiti sa calatoreasca. Tin minte câte artificii, a se citi minciunele, a trebuit eu sa fac pâna sa îi conving pe ai mei pe la saisprezece ani ca nu patesc nimic daca ma duc într-o excursie fara profesor în coada. Italianca cu care am lucrat era doar cu vreo patru ani mai mare ca mine si îmi povestea ca în liceu avea teme de vacanta sa colinde oraselele regiunii si sa scrie eseuri despre ce a gasit pe acolo: istorie, arta, obiceiuri.

Ia spuneti-mi, domniile voastre, câti timisoreni ati fost pâna la Lugoj doar ca sa vedeti localitatea sau câti aradeni pâna la Ineu, cu acelasi scop?

Chiar daca, din motive profesionale, relatiile dintre noi s-au racit în timp, îi sunt recunoscatoare tipei pentru ca datorita ei am descoperit si eu Italia, cea dincolo de ghidurile turistice. Si, credeti-ma, nu trebuie sa mergi mai mult de cincizeci de kilometri dintr-un oras în altul ca sa vezi ceva interesant. Daca într-adevar te intereseaza, bineînteles. Ca poti si doar sa mergi acolo, sa lucrezi ca vita de povara si sa strângi bani cu care sa vii în tara si sa ridici mastodonti de case doar ca sa le arati vecinilor cât esti tu de avut.

În fine, o sa vedeti de ce am facut prezentarea asta. La nunta lui Pier l-am cunoscut pe Enio Casagrande, un tip la vreo saizeci de ani, genul de italian verde care îsi asezoneaza straiul de sarbatoare cu o insigna cu tricolorul Italiei. Dar a recunoscut ca familia lui a ajuns aici în urma cu doua sute de ani, pornind din Biharia, de lânga Oradea. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Sposa bagnata, sposa fortunata

Pe principiul – sanatos, daca stati sa întrebati o tipa – conform caruia stie tot satu’ ce nu stie barbatu’, am aflat de Pier ca urmeaza sa se însoare, cu câteva luni înaintea lui. I s-a parut la un moment dat ca Fei îsi face cam prea mult de lucru pe la biserica, dar un barbat care trage din greu sa aduca bani în casa nu mai sta sa compileze toate “fazele” nevestei. A trecut-o si pe asta cu vederea ca multe alte fleacuri muieresti si si-a vazut de treburile lui.

Pâna într-o zi în care a fost anuntat solemn ca ea vrea sa se boteze, sa devina catolica si sa se cunune cu el în biserica. Si aici, tot respectul pentru ea. A fost nunta chinezeasca, înainte sa plece de acasa, a fost cununia civila în Italia, ca sa poata sa ramâna aici. Mie mi se pare ca o dovada de respect pentru Pier si pentru comunitatea în care a intrat.

Numai ca nu a fost chiar asa de usor cum a crezut la început. Preotul, mai de moda veche, si-a zis ca o fi crestinismul religia iubirii, dar înainte de asta e a jertfei proprii, în numele iubirii. Asa ca a tinut-o vreun an în cursuri de catehism si extemporale din Biblie, pâna s-a convins ca merita sa fie botezata.

Si a venit seara de 4 mai, 2012. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Acasa, în Italia

Am observat azi ca masina înca mai stie sa vina singura din România, sa opreasca prima data la Fei si pe urma sa parcheze în fata hotelului. Nu de alta, dar nu simt oboseala drumului. Tot ce am în mine e un urlet mut care a crescut pe cum m-am apropiat de Italia si s-a oprit doar în dintii strânsi cu îndârjire, ca sa nu iasa printre ei înjuraturi autoadresate pentru cât de tâmpita am putut sa fiu sa plec de aici.

Toate sunt asa cum le stiu. Pier si Fei care ma asteapta în curte. Fetele lor care au dezlegare la culcarea târzie tocmai pentru ca vine Dora cu ciocolata din România. Azi chiar si Dinevio, revenit din China pe câteva zile, s-a nimerit sa apara când am ajuns si eu la Pier. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Gugustiucii de hotel

peretii unui hotel sunt mai rai ca gura unei babe. Trece prin ei totul si daca nu-ti dresezi urechile sa ignore, auzi tot felul de zgomote care-ti spun ba una ba alta despre cei cu care ai de împartit etajul.

În vremurile când eram multi români în hotelul din Italia se formase un fel de gasca. Cei mai de cursa lunga aveam deja camerele dedicate, asezate în diverse colturi mai ferite sau mai încalzite. Dar chiar si dintre noi se mai întâmpla sa vina câte unul la micul dejun cu vreo poveste interesanta.Citeste mai departe… Citește mai departe…

Încaltari de cursa lunga

Na, c-am dat-o pe sfaturi practice. M-am apucat sa-i comentez lui Aliceee la un post cu bagaje si pantofi de calator si mi-a venit ideea sa dezvolt si la mine subiectul cu umblatorii. Asa le zic eu pantofilor comozi, adica alora care îmi permit sa stau o zi întreaga în picioare si sa fac pasi multi când sunt cu fizioterapia la zi. Ca tot veni vorba, înca nu am ajuns la tanti doctor Patru si am o vaga banuiala ca o sa iasa cu scântei, pentru ca nu m-a mai vazut de vreo trei ani.

În general încerc tot ce-i nou, sunt deschisa la experiente si provocari nemaiîntâlnite, dar când mi se pune pata pe câte o chestie, asa ramâne. Ca un exemplu scos din context, ba ajuns chiar pe aratura, în prezent sunt fan Samsung: telefonul cu care m-au dotat la serviciu, televizorul pe care l-am luat pentru parinti – ca la garsoniera am hotarât sa ma lipsesc de asa ceva, un hard-disk extern, aspiratorul, ba chiar si un aparat de fotografiat ce l-am primit bonus la televizor.

În termeni de marketing asta se numeste consumator fidel marcii. Hai ca n-am uitat chiar tot în sai’spe ani de când am terminat faculta. Ce te faci însa când ai de-a administra un consumator fidel unui model, iar modelul apartine unui produs cu ciclu de viata scurt si cu rata de înnoire rapida?

Gata cu teoria, ca nu vreau sa-mi plictisesc si putinii cititori! E vorba ca mi s-a pus pata pe niste pantofi si, ca si copilul râzgâiat, vreau numai din aia. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Vittorio Veneto

De ceva vreme îmi tot intra cautari cu Vittorio Veneto, in diferite combinatii. Nu stiu sa se fi întâmplat în zona ceva notabil, mai ales cu ecou printre români. Saptamâna asta m-am întâlnit cu Pier si Paolo si daca ar fi fost ceva nu ar fi scapat sa-mi povesteasca. Poate e cineva interesat sa se mute acolo? În sfârsit!

Vittorio Veneto a luat fiinta pe malul râului Meschio si la poalele Prealpilor, prin unirea a doua orasele: Ceneda si Serravalle. Se afla pe drumul spre Belluno si Cortina d’Ampezzo, la aproximativ treizeci de kilometri de Treviso, capitala provinciei cu acelasi nume, în regiunea Veneto.

Este un loc foarte aproape de inima italienilor. În apropierea sa a avut loc în Primul Razboi Mondial batalia de pe Piave, unde între 24 octombrie si 3 noiembrie 1918 au murit 300.000 de soldati italieni si 100.000 de ostasi din trupele austro-ungare, fiind una dintre luptele care au definitivat soarta razboiului. În 2008, când s-au aniversat 90 de ani de la terminarea razboiului, întreg Vittorio Veneto a fost tot anul în haine de sarbatoare, punct de maxima atractie fiind Muzeul Marelui Razboi (Museo della Grande Guerra) din centrul Cenedei.

Demarcarea dintre cele doua foste orasele e dealul pe care se ridica semet Castelul San Martino, în prezent resedinta episcopului de Vittorio Veneto. În prezent turistii au acces doar pâna la curtea de la intrare. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Bambi cu mamaliga

O sa-mi spuneti ca sunt sadica pentru ca pun pe protap unul dintre personajele nevinovate ale copilariei.

Vina nu îmi apartine. Asta a fost explicatia pe care am primit-o de la italieni când am întrebat ce înseamna “capriolo”. Eram la masa si în meniul zilei erau spaghetti al capriolo. Am sperat ca e vorba de carne de capra, mai ales ca mi s-a parut destul de aiurea sa gasesc caprioara în cantina unei fabrici. Mi-au spus pe urma ca în padurile Prealpilor sunt atât de multe încât au ajuns sa fie în meniul curent.

Reteta ce v-o dau azi nu am ajuns s-o fac. La cât de scumpa e carnea respectiva prin supermarketuri, prefer sa-i spun “pass”. Dar poate aveti prin familie vânatori si o luati direct de la sursa.

Am reusit însa sa o gust de vreo doua ori la beraria de la Pedavena, loc de triste amintiri pentru mine. Nu de alta, dar duceam baietii la baute în fapt de seara si eu trebuia sa stau cuminte si cu cola-n fata ca sa pot sa-i si returnez în buna stare. Basca sa nu-mi pun în pericol permisul de conducere.

În schimb Pedavena îmi aduce aminte si de un loc drag din Italia. Fabrica de bere e foarte aproape de Feltre, un târgusor care si-a pastrat centrul medieval si în care în fiecare an are loc o parada cu cavaleri în armuri si tot restul tacâmului. Cam cum au început si pe la noi sa se tina în ultimii ani prin orasele ale caror cetati înca mai sunt în picioare. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Bussola di Burano

Laguna venetiana e împrejmuita de insulele pe care au ajuns oameni înca înainte ca orasul sa apara.

S-au retras de sus, din munte, din regiunea Cadorei, împinsi de valurile popoarelor migratoare. Si tot din padurile Cadorei au fost adusi bustenii cu care s-a consolidat terenul fragil pe care, mai târziu, s-au construit strazile dintre canale.

Câteva dintre insulele astea au devenit renumite prin ceea ce fac oamenii lor. Daca Murano e faimoasa prin sticla si mozaicuri, Lido prin festivalul de film, pe Burano cunoscatorii merg pentru broderii si pentru biscuitii pe care va propun sa îi facem astazi împreuna.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Început de decembrie

În nordul-estul Italiei e vremea când fructele de caco încalzesc cu portocaliul lor serile reci de iarna.

Când radicchio di Treviso, leguma aceea cu frunze bordo, un fel de cicoare/andiva si care e mândria zonei, e matura si gata de pus pe pizza sau între macaroane.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Hoti de Italia

Cum fura românii, o stim cu totii. Din pacate, o stie o Europa întreaga. Deschid azi o miniserie de doua episoade, în care va povestesc cum fura si cei pe la care am umblat. Ca doar nu or fi mai breji. Normal si cum v-am obisnuit deja, povestile ies la iveala din bagajul propriu de patanii.

Ieri am introdus în scena Monte Pizzoc, un muntisor de vreo 1500 de metri, care face parte din grupul Prealpilor Dolomiti si pune stavila la nord orasului Vittorio Veneto, împreuna cu varu-sau, Visentin.

Am urcat de trei ori pe el si mi-am jurat ca n-o s-o mai fac în viata mea. De fiecare data am avut ba un ghinion, ba altul.

Ba s-a pornit ploaia senin când am ajuns în vârf, ba m-am dus sa fac poze si am uitat sa-mi schimb bateriile, de li s-a topit elanul dupa doua-trei shoturi. Culmea a fost în noiembrie, 2008. Cum era un frig de sa crape pietrele, ne-am dus cu masina pâna la jumatatea lui, dupa care am urcat la pas.

Când ne-am întors, am gasit un geam de la usa din spate spart, totul cotrobait, iar din portbagaj disparuta geanta … citeste mai departe… Citește mai departe…

Am gasit-o pe Elodia!!!

cioaca

Si e unde nici nu va închipuiti. Din pacate, dau stirea cu întârziere, pentru ca nu am avut dovada la mine când s-a anuntat decizia tribunalului, pe urma m-am luat cu ale mele si am uitat. Noroc cu ziua asta libera, ca mi-am mai facut ordine prin calculator si am dat din nou de ea. Nenea DDTV, nici nu-ti poti imagina unde am facut poza. Ai pus degeaba membrii de partid sa rascoleasca tara. E în cu totul alta parte. A lasat numele lui barbat-su scris cu pietre, ca sa se vada si din avion ca a trecut pe acolo. Daca vrei s-o vezi în realitate, trebuie sa … … V-am facut-o, nu-i asa? Chiar ati crezut ca e vorba de Elodia. Probabilitatea e mica spre nimic. Poza e facuta în noiembrie 2008, pe Monte Pizzoc, din apropiere de Vittorio Veneto, Italia. Undeva, pe coasta de est, e un plantou … Citește mai departe…

O casa unde te simti ca la bunica acasa

Villa Alma, Via Roma no. 10, Fossalta di Piave, Provincia di Venezia, Italia.

Nu fac publicitate decât locurilor si oamenilor despre care consider ca merita. Si ca atare nu e publicitate, e recomandare prieteneasca. Cam asa cum a fost si cu Kotok Island.

Paolo nu a fost numai seful cu care m-am înteles din prima clipa când ne-am vazut la interviu, cu vreo cinci ani în urma. A fost un fel de înger pazitor care m-a scos din bucluc atunci când am facut câteva nazdravanii prin Italia. Nu stiu cine ar fi dispus sa-si lase musafirii la masa sâmbata la amiaza si sa faca cincizeci de kilometri pentru ca îl suna cineva ca si-a turtit masina. El a facut gestul asta, a venit de lânga Venetia, m-a saltat de pe autostrada si m-a dus la hotel. În zilele ce au urmat a umblat cu mine sa-mi rezolv problemele ce le-am avut cu masina. Cred ca a si platit ceva la service în locul meu, dar nu a vrut niciodata sa recunoasca.

Ei bine, mai mult din hobby decât din nevoia de a avea al doilea job, Paolo s-a hotarât sa faca o pensiune în casa în care a trait bunica sa. Si aici intervine faza cu reclama.

Daca aveti de trecut cu familia pe lânga Venetia si nu vreti sa stati chiar în buricul, scumpetea si aglomeratia târgului, va recomand sa popositi la Paolo în ograda. O sa va simtiti în sânul unei familii italiene vorbitoare de engleza. O sa aveti pe durata sederii voastre acolo niste vecini simpatici si cititi pâna în maduva oaselor si o sa locuiti într-o casuta care emana din toti porii parfumul linistit din vremea copilariei. Citeste mai departe… Citește mai departe…

CFR – mon (dernier) amour

Vin vremuri grele pentru toata lumea pentru ca o noua criza sta sa ne bata la usa. Bugetarii vor trebui sa-si mai restrânga rândurile si nu va fi deloc usor. Nu stiu cât se va tine cont de rezultate si cât de nepotisme, ca ne-am pricopsit cu toate proastele moravuri care sunt în stare sa erodeze o societate.

Daca ar fi sa se reduca pe bune si daca ar fi sa votez pe cine sa pice magareata, cred ca as opta fara regrete pe ceferisti. În ultimii zece ani cred ca le-am folosit o singura data serviciile, asa ca am uitat cam cum e mersul trenurilor.

Azi am fost pusa în situatia sa nu pot cumpara un bilet de tren pentru Budapesta. În cele din urma am rugat-o pe secretara sa trimita pe cineva si fatuca m-a întrebat „dar tu nu stii cum merg treburile în România?”. Spre stupefactia ei, i-am raspuns foarte sigura pe mine ca nu, nu stiu.

Am intrat în româna pe site-ul companiei românesti de transport feroviar de calatori si nu am fost în stare sa cumpar un bilet.Citeste mai departe… Citește mai departe…

Multumesc cititorilor fideli

hz3

Din când în când, ce-i drept, nu foarte des, ma trezesc cu câte un cititor care pur si simplu îmi devoreaza blogul si atunci nu îmi mai încap în piele de bucurie. Pur si simplu mi se încarca bateriile pentru câteva luni si mi se sufla vânt din pupa. Citeste mai departe… Citește mai departe…