Cum am ratat să-l înjur pe Lenin

lenin2

Socoteala de acasă n-a fost la fel cu aia din Piața Roșie. Dacă am văzut că e lanț în fața ușii deschise a mausoleului și nu intră și nici nu iese nimeni, am crezut că mumia e lăsată să-și doarmă în liniște somnul de veci. Ajunsă azi la lucru, mi-a zis un coleg care a dat prin zonă cu câteva luni înaintea mea că ce am văzut eu la statuile de lângă zidul Kremlinului era coada la moaște. Na, așa-mi trebuie. După un sfert de secol, am uitat că mama democrației e comunismul, dar pulimea are acces doar pe ușa din dos.

La moaștele lui Lenin

lenin1

Ieri dimineață mi-a venit o idee. Că dacă tot o să fiu în zonă, să merg la Lenin, să mă pun pios lângă catafalc și să-l înjur măcar vreo cinci minute, fără să mă repet. Asta, pentru tot răul care ni s-a întâmplat într-o jumătate de secol de comunism. Oricum, n-ar fi fost cine să mă priceapă. Cine m-ar fi auzit ar fi crezut că recit poezii patriotice, într-o limbă neînțeleasă. Nu că i-ar fi păsat prea mult carcasei împăiate. Ocara mea ar fi lăsat-o la fel de rece. Doar că eu mi-aș fi răcorit sufletul și i-aș fi lăsat în păstrare o parte dintre demonii care-mi populează trecutul, atât cât a fost el sub stindardul sângeriu. E destul că mi-a fost pervertită adolescența, fiind învățată să-mi ascund gândurile și să le spun pe dos și să n-am încredere în prea multe personaje. Și nu mi-am dat seama de asta … Citește mai departe…