Frații italieni și usturoiul

peperoni-cipolle-pomodori-a-bandiera-italiana

După postarea mea de azi-noapte – aia cu prăjitura cu căpșune și mahlabul otoman, am iscat un mic vârtej de discuții pe facebook. Tema: ce e și ce nu e românesc în bucătăria românească. … Chiritescu Victor Despre salata de vinete – cred (mi-am amintit de “imam baialdî”); da’ SARMALELE? Esti SIGURA? Eu pana acum le considerasem (alaturi de mamaliga) exemplul TIPIC de mancare nationala romaneasca… Teodora Ratiu of, mamaliga! In cate feluri am vazut-o prin Italia, tind sa cred ca suntem mai frati decat ne inchipuim. Cel putin celor din Veneto li se spune polentani (de la polenta = mamaliga). Cat despre sarmale, le au si grecii, chiar si in foi de vita. Li se spune dolmades. Teodora Ratiu Nu pot sa uit prima intalnire a mea cu polenta. Eram cu o colega, intr-un weekend si ne-am dus undeva, in munti. Cand ne-a lovit foamea, am tras la un … Citește mai departe…

Pește pe rit chinezesc

peste chinezesc

Am avut câteva zile libere și m-am hotărât să le fac părinților ceva mai ieșit din comun. Pește din ăsta am văzut des prin meniul restaurantelor în China și am mâncat la Shao Yan când m-a invitat la cină, acasă la ea. Tot de la ea știu și cum se face. Teoretic, ar trebui să fie ceva de genul celui din poză. Prin Shanghai sau Hangzhou am vazut varianta cu un pește crăpat de-a lungul coloanei vertebrale, lăbărțat de să se întindă ca o pisică de mare și garnisit pe o jumătate cu ardei verde și pe cealaltă cu ardei roșu. Iute, în ambele cazuri! De data asta am avut un crap nesimțit care n-a vrut să încapă cratița de fontă a străbunicii, așa că m-a supărat și l-am făcut bucăți. Deci… se dă peștele cu sare și se lasă s-o absoarbă. Până aici, nimic anormal. Luați domniile voastre vreo … Citește mai departe…

Dacă te invită un chinez la cină

restaurant5

Dimineaţa se mănâncă ce se găseşte, la prânz unde se nimereşte, dar cina este un moment foarte important pentru chinezi. Asta, contrar proverbului care e atribuit tot chinezilor şi pe care, probabil, îl ştiţi: “mănâncă micul dejun singur, prânzul împarte-l cu prietenii şi cina dă-o duşmanilor”. Ideea e că cina chinezilor începe pe la şase, iar în oraşele care încă nu au văzut picior de euro-american, după opt nu mai găseşti urmă de restaurant deschis. Chiar şi în cele cosmopolite, după ora asta rămân deschise foarte puţine, în general cele cu meniu internaţional. Motivul? Păi, cam rămân fără clienţi. Eventual, pe la miezul nopţii îi mai vezi coborând din bloc să roadă câte o frigăruie luată de la cel care le arde pe cutia cu roţi, oprită la colţul străzii. Puţin probabil să fiţi invitaţi la cineva acasă. Eventual dacă vă găsiţi un prieten foarte bun. Mie, în mai bine … Citește mai departe…

Azi avem vinete în meniu

SAMSUNG

Nu pot sa cred ca a trecut o saptamâna de când am scris ultima data. M-am lasat toropita de caldura si înfierbântata de politichie si nici n-am observat cum a trecut vremea.

Daca pe chinezi i-am învatat sa faca salata de vinete, pe voi va învat sa faceti vinete chinezesti. Pentru detalii hazlii cu salata, dati clickuri aici si aici. Si… DA, tocmai mi-a confirmat un fost coleg. Înca mai e în meniul zilnic, chiar si dupa doi ani de la trecerea mea prin bucataria chinezului.

Pentru mâncarea pe care v-o povestesc azi, la mama ei, în China, se folosesc vinetele alea subtiri, din poza. Citeste mai departe… Citește mai departe…

AR & SM ? TM Si pui în sos dulce-acrisor.

Se iau 2,5 satmarence si 1,5 aradeni, se pun seara într-o camera în Timisoara si se lasa sa abereze pe teme liber-alese.

Înca nu mi s-au plâns vecinii, dar e a doua oara într-o luna când, în mijlocul saptamânii, la mine e hahaiala pâna bine dupa miezul noptii. Noroc ca în dreapta am o baba cam surda, iar în stânga o tipa care sta la fel de prost cu somnul ca si mine, pentru ca adesea o aud si pe ea trebaluind pe la ore tinere.

Dar cum de a tunat si ne-a adunat? Pai, la fostul job am avut un coleg aradean si uneori am navetat împreuna. Asa am aflat ca nevasta-sa e de la taica-meu, de la Carei. Tot satmareanca e si tipa care m-a înlocuit, tot la fostul job. Si care acum face China, la greu. Asa, ca sa ma umpla pe mine de ciuda :D. Bine-mi face, ca am ales-o cu mâna mea, când au fost interviurile.

El a plecat înaintea mea din firma. Am plecat si eu, dar întâmplarea a facut ca anul asta sa ne întâlnim la o ieseala cu fostii colegi. Faza a fost din aia de pus reclama la un card de credit. Le-am vazut pe tipe cât de bine se înteleg si mi-am zis “bai, uite ce înseamna apartenenta la aceeasi regiune”. Dupa care nu m-am putut abtine sa nu împart cu ele concluzia “fetelor, asa vorbiti de parca v-ati cunoaste de nu stiu când”. La care ele au pufnit si au zis “pai, chiar ne cunoastem de vreo câtiva ani”. Sa mai zica cineva ca Timisoara nu-i un orasel.

Dupa seara respectiva, tot am stabilit cu colegu-meu sa ne mai întâlnim si sa povestim cum e pe la noile joburi. Dar tot nu ni s-a aratat. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Dim Sum – Jiaozi

jiaozi

Li se spune galuste, coltunasi, dumplings. Chinezii le spun ??. Adica jiaozi în chineza mandarina sau gaozi în chineza cantoneza care e vorbita în sud, cam de acolo de unde au plecat pe drumul matasii bunatatile astea.

Împreuna cu chiflele umplute si fierte în aburi – baozi, taiteii fripti, tartele cu oua si placintele din orez lipicios, fac parte din ceea ce cantonezii numesc dim-sum. Acum e mâncarea de dimineata a chinezului. Galustele se manânca si la prânz, dar în combinatie cu supa în care se fierb. Atunci sunt mai mici si în fiertura se mai adauga alte chestii verzi sau ciuperci. Sunt un “must have” în meniul ceainariilor, dar sunt si restaurante specializate doar pe mâncarurile astea si sunt foarte frecventate.

Sunt si un “must try” pentru oricine trece prin China si nu numai. Prima data când am mâncat jiaozi mi s-a spus ca daca e sa se faca un clasament al lucrurilor faimoase din tara asta, galustele ar fi undeva pe lânga Marele Zid.

Cu vreo doua saptamâni în urma am facut o portie mare, dar n-am avut nervi de chinez sa îl iau pe fiecare în mâna si sa-i dau forma respectiva. Plus ca ar fi trebuit sa îi fierb frumos, în aburi, sa nu-si piarda din frumusete.

Dar cum, pe vremea când am umblat prin China, mie mi-a trebuit sa fac pustoaice fericite cu posete din piata de noapte, în loc sa îmi aduc ce-mi trebuie, recte un set de cosuri din bambus pentru fiert pe aburi, acum n-am avut decât sa-mi fierb galustele în apa. Citeste mai departe… Citește mai departe…

FEI-nosag

Nu e vorba de pateul de Sibiu ci de prima mâncare chinezeasca pe care am “furat-o” de la Fei. Nu are vreun nume anume. Toti m-au întrebat de el si s-au asteptat sa auda cine stie ce metafora, dar cred ca nici prietena-mea nu stie mai mult decât ca asa se face la ea acasa. Ca atare, a ramas între amici mâncare tip “Fei”, cum si condimentul care se pune în ea e tot “Fei”.

Deja toti apropiatii mei au mâncat felul asta si joi mi-am provocat si colegii din birou. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Restaurante chinezeşti, la ele acasă

Cele chinezeşti sunt de toate felurile şi poţi să te saturi şi cu doi euro, dar şi cu câteva zeci. Ba chiar destul de multe, acele câteva. Oricum, să mănânci într-un loc unde ţi-ai mai dori să te întorci înseamnă să scoţi din buzunar cam între opt şi cincisprezece euro. Chiar şi acolo poţi ieşi mai ieftin dacă eşti cumpătat, dar de obicei comanzi dublu decât mănânci. Şi obiceiul ăsta prost l-am luat de la chinezi. Hai, să zici că nu eşti unul de-al lor şi comanzi mai multe feluri, cu gândul că până-ţi reglezi papilele pe gustul locului, rişti să prinzi ceva ce nu-ţi place şi nu vrei să pleci nemâncat. Dar la ei nu ştiu care e logica. Aşa te trezeşti la o masă de cinci persoane cu vreo cinciprezece feluri.

Partea nasoală e că în majoritatea nu găseşti urmă de furculiţă, iar în celelalte trebuie să ceri. Dacă nu vă duce imaginaţia la o mimă, spuneţi un “cha” scurt, cam cum aţi spune “ceai”. Dar fără “i” în coadă şi încercaţi pe cât posibil să nu prelungiţi a-ul final, că altfel îi spuneţi urechii fine a chinezului că vreţi chiar ceai. Dacă nu vă iese, e nevoie de niţel antrenament cu beţele. Citeste mai departe Citește mai departe…

Restaurante în China

Vreau să pun punct serialului cu relaţiile culinare româno-chineze, că deja mă exasperează. La fel mă exasperează şi altele. Cum ar fi modul în care am ajuns să scriu, “par egzamplu”. Până să mă apuc de postul ăsta, am recitit câteva din primele chestii puse pe blog şi mi-am dat seama că în ultimul timp dau din tastatură de parcă aş trage la normă. Mă bate gândul să iau o pauză, dar încă stau să mă gândesc. Poate mâine-dimineaţă nu o să mă mai trezesc cu faţa la cearceaf şi o să mă pleznească inspiraţia drept în moalele capului.

Să trecem la ale noastre. Prima variantă de titlu a fost “Restaurante chinezeşti în China”. Numai că peisajul e atât de bogat, încât trebuie măcar câteva rânduri scrise şi despre celelalte variante. Citeste mai departe Citește mai departe…

Măcelăria la chinezi

Din ciclul relaţiilor culinare româno-chineze, penultimul episod.

Peste chestiile clasice, trec fără poze. Ştiţi şi voi cum arată grămezi de pui întregi sau pe bucăţi, cotlete puse în stivă şi altele de genul. Singura diferenţă e că nu stau în galantare de unde să te servească o tanti cu mănuşi chirurgicale, ci mergi, îţi înfigi printre ele deştele mai mult sau mai puţin curate, îţi alegi bucata preferată şi mergi să ţi-o cântărească. La primul astfel de spectacol am rămas la fel de şocată cum, probabil, au rămas italienii care m-au văzut pe mine prima dată alegând fructe în supermarket, fără să îmi iau mănuşă de plastic pe mână. Deci totul e o chestie de obişnuinţă şi nu cred că a murit nimeni din aşa ceva.

Pozele le-am făcut la derută, fără să am în cap episodul ăsta. A fost în duminica în care am ieşit pe Hefang Jie să pregătesc materialul pentru strada unde se mănâncă. Am găsit una mai de cartier, cu destul de puţine sortimente şi nu foarte multe ciudăţenii. Dacă mergi într-un supermarket, ai norocul să vezi o tot felul de chestii de apă, de la broaşte ţestoase şi raci până la ţipari şi tot alte multe vieţuitoare oceanice. Unele vii, altele puse pe gheaţă sau în sare. Toate asezonate cu o grămadă de specii de alge crude sau uscate.

Încep să vă şochez cu limbile uscate de raţă, care sunt considerate o delicatesă. Am încercat o dată, cu Shao Yan, într-un restaurant şi am hotărât să le las să i le ducă lui bărbatu-său, pentru că erau preferatele lui, iar el “nu putuse” să vină cu noi la cină. A se citi că i-a fost ruşine. Pentru un european care n-are simţul fineţurilor chinezeşti, mie mi s-a părut că rod pe o bucată de piele tăbăcită, cu gust de şuncă râncedă. Nimic mai mult sau mai puţin! Citeste mai departe… Citește mai departe…

Relaţiile culinare… strada unde se mănâncă

Oriunde te-ai învârti, prin oraş, prin parcuri, dai peste cineva care îngrijeşte nişte oale întru domolirea stomacului trecătorului. În peisajul surprins de mine pot fi recunoscute nişte frigărui, iar ascunse prin oale sunt bucăţile de tofu (mai mult sau mai puţin împuţit) pe băţ nu lipsesc pe fundal nici ştiuleţii de porumb fiert pe care, la fel ca şi pepenii pe tarabe, îi găseşti tot timpul anului. La fel găseşti standurile cu fructe glazurate sau cu dulciuri locale. […] Citește mai departe…

Relaţiile culinare… ronţăiala de la birou

E greu să fii duşmanul de clasă, mai ales când nu prea ai asta în intenţie. Mi-a trebuit ceva timp să-i conving pe chinezi că nu sunt din acea categorie, iar în ultimul timp au ajuns unele fete să îmi facă şi confidenţe.

A contat foarte mult că m-am dus la cantina lor şi am stat cot la cot cu ei la masă. Nu vă pot spune cât am crescut în ochii lor negri când am încercat din bolul uneia dintre fete o bucată fiartă de tofu împuţit şi, în loc s-o scuip, cum aşteptau toţi reacţia de om alb, am înghiţit-o. Probabil dacă aş fi făcut aşa, m-aş fi ales cu o un hohot de râsete asemănător cu al nostru, când dăm câte unui fraier de străin să tragă cu suflet dintr-o sticlă de pălincă de Ardeal. Dar aşa mi-am salvat „faţa”. Am strâns din dinţi, m-am gândit că există şi alte lucruri mai rele în lumea asta şi am înghiţit-o. Citește mai departe…

Relatiile culinare… – piata de peste drum.

Asa cum vedeti, e vorba de o piata civilizata, cu tot felul de verdeturi pe tarabe, unde gospodina merge, se târguieste si îsi umple sacosele cu de-ale gurii proaspete si pe cât de ecologice permite mediul poluat sa fie. Ca o paranteza, ce mi s-a parut interesant în China, atât cât am vazut-o, a fost ca fiecare petec de pamânt e cultivat. Nu am vazut balarii decât pe terenurile de unde fusesera demolate constructiile si urmau sa le ia locul altele. În rest… daca spatiul nu era amenajat de catre horticultori, iar aici e o alta poveste lunga… cineva se gasea sa planteze un strat de varza sau mai stiu eu ce alta leguma. Pozele de mai jos sunt cu chestiile mai interesante pe care le-am gasit prin piata. Stiu ca în Curtici suntem legumicultori renumiti, asa ca vreau sa fac un mic schimb de experienta româno-chinez. Niste vinete subtiri, … Citește mai departe…

Relatiile culinare româno-chineze: la placinte, înainte.

placinta cu buruieni la mijloc

Mi-a venit ideea cu seria asta despre mâncarea chinezeasca, în toate ipostazele ei, când am cumparat ultima data scoverzi. Ajunsesem, din nou, chiar înainte sa-si strânga tipa jucariile si, ca o presimtire ca nu voi mai avea alta ocazie, i-am zis (aratat, de fapt) sa îmi dea câte un exemplar din tot ce îi ramasese. Pe urma am urcat în camera si le-am tras în poze, a doua zi am fotografiat ce aveam prin birou, ce am mâncat la cantina, iar în ultimul weekend am iesit prin oras sa pozez „ritmul strazii”. […] Citește mai departe…

Relaţiile culinare româno-chineze II

Nu e ce aşteptaţi, dar am păţit-o şi e din domeniu. Marţea trecută am dat o tură prin piaţa de noapte să îmi cumpăr încă o geantă. Pe ultima sută de metri m-am pricopsit cu nişte chestii de cărat în ţară, sub formă de facere de bine şi mi-am dat seama că nu îmi ajunge cea pe care o aveam. Ceea ce a urmat, probabil a fost blestemul chinezului care mi-a vândut pe bani mărunţi ditamai copia fidelă după Victorinox. Nu ştiu cât o fi preţul lădoiului pe roţi original , dar mie copiile chinezeşti nu mai îmi inspiră nicio încredere. M-am învăţat minte că mai bine dau dublu pe mărci chinezeşti şi am calitate super decât pe nu ştiu ce etichetă. Aşa că nu mai sunt dispusă să le cumpăr decât dacă nu am alternativă. Şi nu am avut. În toată piaţa era un singur tip cu genţi de … Citește mai departe…

Relaţiile culinare româno-chineze I

Când cu aventura mea cu salata de vinete, de a copiat-o bucătarul chinez, m-am lăudat cu ce am de gând să fac şi celor din biroul unde eram în momentul respectiv. Nu mai ştiu care, că sunt pasăre călătoare şi-mi mut cuibul la cei cu care am de lucru. Măi, şi am văzut o oarecare lucire în ochii de cărbune ai chinezilor, aşa că nu m-a lăsat sufletul să fac numai pentru italieni. Am peste drum de hotel o piaţă unde toate sunt proaspete şi mult mai ieftine decât în supermarket, aşa că am luat o plasă de vinete şi vreo două kilograme de roşii şi am hrănit tot ce era prin birouri. Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – ziua I-a

De dimineaţă, nemaifiind sub zero în cameră, am avut şi eu curaj să fac duşul peste care sărisem de cu seară. Până la ora şapte, când trebuia să fie prinţesa servită la cameră, deja totul era lună şi bec, iar eu pregătită să dau piept cu istoria milenară a Beijingului. La şapte şi zece nu era nici urmă de mic dejun. Aşişderea la şapte şi douăzeci, iar la opt urma să vină ghida. Am sunat la recepţie şi, după ce am mai fost redirectată de vreo două ori până la cineva care la ora aia înţelegea engleză, în zece minute mi-a bătut altcineva la uşă. Am primit o tavă cu următoarele chestii: – un pahar de plastic cu cafea, care cred că avea culoare pentru că îşi spălaseră în ea cârpele de şters vase, – două felii de cozonac, – două ouă-ochiuri, arse în untură şi trântite peste feliile de … Citește mai departe…

hot pot, mama lu’ ardeiu’ iute

Am fost azi la cină cu gaşca de la financiar, într-un restaurant care e parte a unui lanţ destul de prezent în Hangzhou. E şi lângă hotel unul, am fost de trei ori şi nu mi-a plăcut niciodată. Prima dată a fost acum trei ani, la prima mea sosire în China. Era chiar în duminica de dinaintea plecării acasă, am fost singură şi nu am mai avut chef să merg nicăieri. Nici nu prea mă descurcam pentru că tot timpul avusesem o fătucă ce mă trecea strada. Şi când zic asta cu trecutul străzii, o spun cât se poate de serios. Înainte să vin, toţi m-au speriat că te calcă pe trecerea de pietoni şi pleacă mai departe. Până în primul weekend nici nu am ieşit din hotel, pe urmă am fost tot cu Zhang Min după mine. Şi se îngrijea tipa ca o cloşcă de puii ei. Imaginaţi-vă scena … Citește mai departe…