Arta chinezeasca – sculptura în… frunze

Se pare ca nu numai cu românul e codrul frate. Noi trecem prin el fluierând în frunza. Cam a paguba, daca e sa-mi exprim parerea despre cum merg treburile în tara asta.

Chinezul, însa, ia frunzele si sculpteaza în ele. Nu stiu cum o face, dar îi trebuie oarece rabdare si migala ca sa faca asa ceva.

Vedeti mai jos câteva exemple Citeste mai departe… Citește mai departe…

Wuzhen – Veneţia Estului

Mă rog, una dintre ele şi de calibru mai mic. Pentru că la titlul ăsta de nobleţe concurează mai multe orăşele care au prins rădăcini pe malurile Marelui Canal Chinezesc, de la Suzhou în jos, spre Hangzhou. Cam la fel cum pentru afirmaţia lui Marco Polo că “acesta este raiul pe pământ” se duce luptă strânsă şi nedecisă între cele două oraşe.

A fost să fie în a doua zi de Paşte, la începutul lui aprilie, 2010. Am avut norocul unui weekend prelungit pentru că şi chinezii au avut sărbătoarea morţilor şi a fost liber lunea. Duminica am reuşit performanţa să mă pierd prin pădurile din spatele Lacului şi toată masa mea pascală s-a rezumat la un porumb fiert pe care l-am luat mai mult la derută pe la amiază, când încă mai eram în lumea civilizată, în grădina botanică. Aşa că am ajuns cu noapte la hotel şi m-am hotărât ca a doua zi să ies din Hangzhou. Trebuia să fac cât mai mulţi kilometri şi nu la umbra copacilor, pentru că urma să plec vinerea în Hong Kong şi aveam nevoie de condiţie fizică. Ştiam că acolo mă aşteaptă un salt de cel puţin cincisprezece grade faţa de Hangzhou, adică peste treizeci, cu ceaţă şi umblat la greu. Iar bănuielile mele au fost mult sub ceea ce am găsit la faţa locului.

Prin noiembrie, 2009 l-am întâlnit pe Jerry Chow, singurul şofer chinez de taxi cu care am putut să port o conversaţie inteligentă în engleză. Tipul mi-a pomenit la momentul respectiv de Veneţia chinezească, unde s-au filmat scene din nu mai ştiu care Misiune Imposibilă şi m-a îmbiat să mă ducă până acolo pentru modesta sumă de nouăzeci de euro. La care eu i-am luat cartea de vizită şi i-am zis că o să ţinem legătura. În sensul de “sau lasă”. Intenţie care mi-a devenit certitudine după ce l-am mai luat de ghid într-un weekend pe când nu ştiam Hangzhou-ul şi m-a taxat ca la drumul mare. Citeşte mai departe… Citește mai departe…

Relaţiile culinare… strada unde se mănâncă

Oriunde te-ai învârti, prin oraş, prin parcuri, dai peste cineva care îngrijeşte nişte oale întru domolirea stomacului trecătorului. În peisajul surprins de mine pot fi recunoscute nişte frigărui, iar ascunse prin oale sunt bucăţile de tofu (mai mult sau mai puţin împuţit) pe băţ nu lipsesc pe fundal nici ştiuleţii de porumb fiert pe care, la fel ca şi pepenii pe tarabe, îi găseşti tot timpul anului. La fel găseşti standurile cu fructe glazurate sau cu dulciuri locale. […] Citește mai departe…

Miresele vesele din Hangzhou

Mda, am fost cam prea acidă de “velăntains”, aşa că încerc să mai dreg niţel busuiocul cu postul de faţă.

Ceea ce vedeţi în poză este semnul dublei fericiri. Nu există un cuvânt specific în chineză pentru 囍. Dacă o să-i povestiţi vreodată unui chinez despre chestia asta, trebuie să folosiţi 雙喜 (shuāngxǐ). Este mai mult o “icoană” prezentă în locul unde se serbează o nuntă şi e rezultatul alăturării a două semne 喜 xǐ, care înseamnă bucurie, fericire. Citește mai departe…

Crăciun în Beijing, ziua a III-a

În ultima zi am avut planificate parcul din vestul Oraşului Interzis şi Piaţa Tian’An Men. Restul, doar în limita timpului disponibil. De deplasat a fost foarte simplu, pentru că punctele turistice le ştie orice taximetrist. N-a mai trebuit să trec prin calvarul din prima seară. Pot să spun că, exceptând ţeapa fără de care nu se poate când eşti novice printre ei, aceea fost cea mai faină zi a excursiei. Dar şi cu ţeapa am mai învăţat ceva şi, citind pe urmă pe internet, pot să spun că am fost destul de norocoasă. O să dau detalii mai încolo. După ce am trecut prin Beijing, am ajuns la concluzia că hangzhouvienii sunt nişte puturoşi. Se plimbă alene în jurul lacului şi cam atât. În Beijing, cel puţin la sfârşit de săptămână, nu poţi găsi un colţ de natură unde să nu fie şi un chinez care face ceva. La Templul … Citește mai departe…

耶稣基督 – Yēsū Jīdū

Vă sună cunoscut? Aşa se spune Iisus Cristos în chineză. Când ajung să stau mai mult undeva, îmi place să cunosc viaţa locului sub toate aspectele şi, fiţi siguri, am parte de tot felul de surprize. De exemplu, în Hangzhou am găsit o comunitate mare de creştini printre chinezi. Mă rog, mare pentru mine. Dacă stau să îi raportez la cele opt milioane de suflete ale oraşului, sunt o picătură într-un ocean. Tot aşa, vârându-mi nasul peste tot, într-un sat de munte din Italia am găsit o cumunitate de italieni ortodocşi. Poate o să am ocazia să scriu şi despre cei din urmă. Acum vreau să mă concentrez asupra chinezilor. În ghidurile de prezentare a oraşului sunt două biserici creştine. Prima e catedrala construită în 1661 de iezuitul Martino Martini. Deşi înaintea ei au mai fost alte două biserici romano-catolice, acestea nu s-au păstrat. În catedrală se ţin slujbele normale … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – ziua a II-a

Dimineaţa nu a mai venit nimeni cu tava la cameră, dar nici eu nu am mai cerut. M-am multumit cu o sticlă de Nutriexpress, luată din holul hotelului. Asta e un amestec pasteurizat de lapte, zahăr, minerale şi arome de fructe. Cu o jumătate de litru rezişti jumătate de zi, fără altă mâncare. M-au săltat de la hotel pe acelaşi principiu ca şi cu o zi înainte. Deja îmi luasem gândul de la ghidul personal, acceptasem ideea că mi-am luat ţeapă, aşa că m-am integrat în gaşca respectivă şi am pornit la drum. Culmea, din nu ştiu câte microbuze a avut firma de turism – multe presupun, pentru că tot timpul am oprit în parcări dedicate -am avut aceeaşi maşină şi de data asta. Cum încă era prea de dimineaţă ca să intrăm în Oraşul Interzis, Michel, ghidul din ziua aceea, ne-a dus pe străduţele de mahala care erau în … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – ziua I-a

De dimineaţă, nemaifiind sub zero în cameră, am avut şi eu curaj să fac duşul peste care sărisem de cu seară. Până la ora şapte, când trebuia să fie prinţesa servită la cameră, deja totul era lună şi bec, iar eu pregătită să dau piept cu istoria milenară a Beijingului. La şapte şi zece nu era nici urmă de mic dejun. Aşişderea la şapte şi douăzeci, iar la opt urma să vină ghida. Am sunat la recepţie şi, după ce am mai fost redirectată de vreo două ori până la cineva care la ora aia înţelegea engleză, în zece minute mi-a bătut altcineva la uşă. Am primit o tavă cu următoarele chestii: – un pahar de plastic cu cafea, care cred că avea culoare pentru că îşi spălaseră în ea cârpele de şters vase, – două felii de cozonac, – două ouă-ochiuri, arse în untură şi trântite peste feliile de … Citește mai departe…

Sara, pe Bund, buciumul…

IMG_7017

Nu, nu e niciun bucium. Sunt sirenele vapoarelor care alunecă alene pe Huangpu, împinse de motoare ce torc a motan satisfăcut.

Bund-ul e zona de sânge albastru a Shanghaiului, locul unde până la cel de-al doilea război mondial s-au făcut şi desfăcut cele mai mari afaceri ale Chinei, locul unde dădeai de cele mai importante bănci englezeşti, americane sau franceze, de cluburi şi hoteluri internaţionale. Chiar şi Comisia Opiumului şi-a avut sediul pe strada ce porneşte din Bund. Pe Nanjing Road, care acum e una dintre cele mai puternice artere de shopping din lume. La început a fost fieful englezilor şi al americanilor. Pe urmă au venit nemţii, olandezii şi restul. Francezii şi-au rezervat o concesiune ceva mai la est.





Dacă stai cu spatele la râu, pe malul înălţat pe kilometri buni şi eşti aşezat în poziţia strategică în care să nu vezi şoseaua de sub tine, cu ale ei maşini de ultimă generaţie, te poţi transpune cu uşurinţă în atmosfera Shanghaiului cosmopolit din perioada interbelică. Încă mai poţi simţi puterea ce iradiază din clădirile masive, de început de secol XX şi, cu doar un strop de efort de imaginaţie, poţi să-ţi închipui că prin dreptul tău trec Rolls-uri negre din anii ’30, strecurându-se printre ricşe trase de chinezi bătrâni.

Din păcate, acel spirit s-a spulberat o dată sub tăvălugul ocupaţiei japoneze din al doilea război mondial, iar a doua oare, în urma dezastrului comunist. Iar ce a mai rămas, acum se diluează în invazia de oameni din toate colţurile Chinei pe care supra-dezvoltarea economică a Estului îi atrage ca un magnet.

E un fenomen pe care îl întâlneşti peste tot. Globalizarea nu distruge numai gospodăria tradiţională a ţăranului nostru din Apuseni. Pe la mijlocul lui mai am fost in Expoziţia Universală. Acolo, târziu în noapte, oprindu-mă să-mi trag sufletul, am stat la taclale cu două shanghaieze care băteau pe la şaizeci de ani şi care mi s-au plâns că nu mai e ce a fost odată, că valorile s-au schimbat odată cu oamenii şi că romantismul Shanghaiului e de domeniul trecutului. Peste mirarea de a da peste două chinezoaice aflate la începutul vârstei a treia, vorbitoare de engleză, s-a suprapus senzaţia de deja-vu. Cu aproximativ doi ani în urmă am auzit cam acelaşi discurs din gura unor italieni, înainte de a merge să vizitez Bologna. Mi-au spus că Bologna nu se vizitează. Ea se trăieşte. Nu e destul că mergi să te plimbi prin oraş. Trebuie să stai cel puţin câteva săptămâni acolo, pentru că spiritul Bologniei constă în oamenii ei, cu care trebuie intri în contact. Numai că… acel spirit e pe cale de dispariţie, iar Bologna nu mai e ce a fost odată. Tocmai pentru că oamenii care o făceau deosebită au dispărut, fiind înlocuiţi de ne-bolognezi şi mai ales de imigranţi.
Citește mai departe…

hot pot, mama lu’ ardeiu’ iute

Am fost azi la cină cu gaşca de la financiar, într-un restaurant care e parte a unui lanţ destul de prezent în Hangzhou. E şi lângă hotel unul, am fost de trei ori şi nu mi-a plăcut niciodată. Prima dată a fost acum trei ani, la prima mea sosire în China. Era chiar în duminica de dinaintea plecării acasă, am fost singură şi nu am mai avut chef să merg nicăieri. Nici nu prea mă descurcam pentru că tot timpul avusesem o fătucă ce mă trecea strada. Şi când zic asta cu trecutul străzii, o spun cât se poate de serios. Înainte să vin, toţi m-au speriat că te calcă pe trecerea de pietoni şi pleacă mai departe. Până în primul weekend nici nu am ieşit din hotel, pe urmă am fost tot cu Zhang Min după mine. Şi se îngrijea tipa ca o cloşcă de puii ei. Imaginaţi-vă scena … Citește mai departe…

La drum

Orice început e greu, zice românul. Orice drum lung începe cu primul pas, zice chinezul. Am scris o grămadă la pagina de prezentare personală şi deja e trecut de miezul nopţii, iar mâine – la muncă. Puţin probabil ca generaţia “Internet” a Curticiului să mă cunoască. Adevărul e că nici eu nu o cunosc. Dacă cineva dintre cei în jur de patruzeci de ani citesc postul ăsta, sper să îşi reamintească de mine. Prin şcoală mi se spunea Dora. Plecând la liceu, la Arad, colegii mi-au zis Teo. Teodora e una şi aceeaşi persoană şi cu Teo şi cu Dora. Încerc să fac aici un capăt de pod pe care să îl trecem împreună. Pe moment vă pun nişte poze din locul unde sunt acum: Hangzhou, China. Pentru o mai bună poziţionare, pentru că vorbim de imensa Chină, sunt in estul ei, la vreo două sute de kilometri de Shanghai. … Citește mai departe…