China mi-a purtat din nou noroc

As putea zice ca sunt saptamâni, ba chiar luni de când trag barca pe uscat si toate-mi ies anapoda, dar ca si ziua pe care vreau acum s-o închei, de mult n-a mai fost alta la fel de idioata.

Totusi, cineva, undeva, ma iubeste si chiar daca e cacanie situatia, îmi mai arata din când în când soarele.

Numai ce am primit un mail de la administratorul unui site de arta vizuala, în care ma anunta ca poza de mai sus a fost selectata printre cele 30 ale saptamânii, care merita revazute.

Nu e un site unde îti pui poze si pe urma îti trimiti prietenii sa te voteze. Aici se încarca saptamânal mii de fisiere, fotografii si lucrari de grafica pe calculator, pe tehnici de realizare si tematici, iar, din astea multe, sunt alese top 30 pentru fiecare tehnica.

E pentru prima data când mi se întâmpla una ca asta si nu ma pot opri sa nu ma laud. O iau si ca pe un îndemn ca ar trebui sa ma reapuc de treaba, la modul ceva mai serios. Poate întoarcerea la traiul de pozar m-ar mai extrage din groapa de potential în care simt ca ma afund.

Citește mai departe…

Multumesc cititorilor fideli

hz3

Din când în când, ce-i drept, nu foarte des, ma trezesc cu câte un cititor care pur si simplu îmi devoreaza blogul si atunci nu îmi mai încap în piele de bucurie. Pur si simplu mi se încarca bateriile pentru câteva luni si mi se sufla vânt din pupa. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Pozarul preferat

Read the English version.

În urma cu vreo sase ani am început sa pun poze pe un site unde toata lumea era amabila cu toata lumea. Între timp lucrurile au degenerat si mercantilismul a transformat discutiile de dinainte în “Hai sa comentam la cât mai multi, ca ei sa comenteze la noi. Uite cât de importanti suntem.” Cam asta a fost momentul în care am iesit din joc. Dar nu asta e subiectul zilei.

Cu vreun an înaintea mea s-a apucat sa puna poze acolo si un tip din Suedia. Zacko, pe numele lui de scena, Andreas Stridsberg în buletin. A început cam asa:

Poze corecte, de vacanta, cam la nivelul la care am ramas eu, din pacate. El în schimb a evoluat de la un an la altul. A avut curajul sa-si urmeze pasiunea, ceea ce probabil a însemnat si niste sacrificii. Dar e unul dintre exemplele care arata ca daca mergi la drum cu visul în brate, poti sa ajungi departe. Pâna acum a adunat niste premii internationale, pozele lui au fost vândute ca postere în Ikea sau reproduse în reviste de specialitate.

Are niste peisaje absolut impresionante, care pe mine ma lasa muta si fara suflare de fiecare data când le descopar. In special cele din insula Lofoten, din Norvegia, dar nici Suedia nu e mai prejos.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Feerie veneţiană

În prima delegaţie în Italia am întrebat colegii mai vechi ce se poate face în weekend. Răspunsul a fost “Începeţi şi voi, ca tot omul, cu Veneţia”. Când deja am devenit italienari cu experienţă am dat şi noi acelaşi sfat celor care au venit după noi. Dacă suntem invitaţi să îi însoţim, invariabil răspunsul e “a… păi la Veneţia noi mai mergem când chiar nu avem ce face” După părerea mea, în Veneţia oricând ai ce face. Oricât de mică e aşezarea, tot mai găseşti un cotlon peste care nu ai dat niciodată, în trecut. Tot mai reuşeşti să te pierzi pe câte o străduţă. Azi vă invit să ascultaţi şi ceva muzică veneţiană. E vorba de Rondo Veneziano, o formaţie de cameră ce îmbină muzica barocă cu instrumente moderne. Iar fotografiile sunt de acum doi ani, din prima zi a carnavalului, când am ieşit la vânat măşti. Plus nişte … Citește mai departe…

Crăciun în Beijing – ziua I-a

De dimineaţă, nemaifiind sub zero în cameră, am avut şi eu curaj să fac duşul peste care sărisem de cu seară. Până la ora şapte, când trebuia să fie prinţesa servită la cameră, deja totul era lună şi bec, iar eu pregătită să dau piept cu istoria milenară a Beijingului. La şapte şi zece nu era nici urmă de mic dejun. Aşişderea la şapte şi douăzeci, iar la opt urma să vină ghida. Am sunat la recepţie şi, după ce am mai fost redirectată de vreo două ori până la cineva care la ora aia înţelegea engleză, în zece minute mi-a bătut altcineva la uşă. Am primit o tavă cu următoarele chestii: – un pahar de plastic cu cafea, care cred că avea culoare pentru că îşi spălaseră în ea cârpele de şters vase, – două felii de cozonac, – două ouă-ochiuri, arse în untură şi trântite peste feliile de … Citește mai departe…

Sara, pe Bund, buciumul…

IMG_7017

Nu, nu e niciun bucium. Sunt sirenele vapoarelor care alunecă alene pe Huangpu, împinse de motoare ce torc a motan satisfăcut.

Bund-ul e zona de sânge albastru a Shanghaiului, locul unde până la cel de-al doilea război mondial s-au făcut şi desfăcut cele mai mari afaceri ale Chinei, locul unde dădeai de cele mai importante bănci englezeşti, americane sau franceze, de cluburi şi hoteluri internaţionale. Chiar şi Comisia Opiumului şi-a avut sediul pe strada ce porneşte din Bund. Pe Nanjing Road, care acum e una dintre cele mai puternice artere de shopping din lume. La început a fost fieful englezilor şi al americanilor. Pe urmă au venit nemţii, olandezii şi restul. Francezii şi-au rezervat o concesiune ceva mai la est.





Dacă stai cu spatele la râu, pe malul înălţat pe kilometri buni şi eşti aşezat în poziţia strategică în care să nu vezi şoseaua de sub tine, cu ale ei maşini de ultimă generaţie, te poţi transpune cu uşurinţă în atmosfera Shanghaiului cosmopolit din perioada interbelică. Încă mai poţi simţi puterea ce iradiază din clădirile masive, de început de secol XX şi, cu doar un strop de efort de imaginaţie, poţi să-ţi închipui că prin dreptul tău trec Rolls-uri negre din anii ’30, strecurându-se printre ricşe trase de chinezi bătrâni.

Din păcate, acel spirit s-a spulberat o dată sub tăvălugul ocupaţiei japoneze din al doilea război mondial, iar a doua oare, în urma dezastrului comunist. Iar ce a mai rămas, acum se diluează în invazia de oameni din toate colţurile Chinei pe care supra-dezvoltarea economică a Estului îi atrage ca un magnet.

E un fenomen pe care îl întâlneşti peste tot. Globalizarea nu distruge numai gospodăria tradiţională a ţăranului nostru din Apuseni. Pe la mijlocul lui mai am fost in Expoziţia Universală. Acolo, târziu în noapte, oprindu-mă să-mi trag sufletul, am stat la taclale cu două shanghaieze care băteau pe la şaizeci de ani şi care mi s-au plâns că nu mai e ce a fost odată, că valorile s-au schimbat odată cu oamenii şi că romantismul Shanghaiului e de domeniul trecutului. Peste mirarea de a da peste două chinezoaice aflate la începutul vârstei a treia, vorbitoare de engleză, s-a suprapus senzaţia de deja-vu. Cu aproximativ doi ani în urmă am auzit cam acelaşi discurs din gura unor italieni, înainte de a merge să vizitez Bologna. Mi-au spus că Bologna nu se vizitează. Ea se trăieşte. Nu e destul că mergi să te plimbi prin oraş. Trebuie să stai cel puţin câteva săptămâni acolo, pentru că spiritul Bologniei constă în oamenii ei, cu care trebuie intri în contact. Numai că… acel spirit e pe cale de dispariţie, iar Bologna nu mai e ce a fost odată. Tocmai pentru că oamenii care o făceau deosebită au dispărut, fiind înlocuiţi de ne-bolognezi şi mai ales de imigranţi.
Citește mai departe…

La drum

Orice început e greu, zice românul. Orice drum lung începe cu primul pas, zice chinezul. Am scris o grămadă la pagina de prezentare personală şi deja e trecut de miezul nopţii, iar mâine – la muncă. Puţin probabil ca generaţia “Internet” a Curticiului să mă cunoască. Adevărul e că nici eu nu o cunosc. Dacă cineva dintre cei în jur de patruzeci de ani citesc postul ăsta, sper să îşi reamintească de mine. Prin şcoală mi se spunea Dora. Plecând la liceu, la Arad, colegii mi-au zis Teo. Teodora e una şi aceeaşi persoană şi cu Teo şi cu Dora. Încerc să fac aici un capăt de pod pe care să îl trecem împreună. Pe moment vă pun nişte poze din locul unde sunt acum: Hangzhou, China. Pentru o mai bună poziţionare, pentru că vorbim de imensa Chină, sunt in estul ei, la vreo două sute de kilometri de Shanghai. … Citește mai departe…