Rodriguez

rodriguez

Sau cum să fii rock-star fără să ai cel mai mic habar. Să trăiești la limita sărăciei, iar la capătul celălalt al Pământului să fii mai popular ca Elvis sau Rolling Stones. Merci, Vlad, pentru că mi-ai adus, azi, povestea lui. În seara asta nu m-am putut abține și am văzut și filmul. E de privit! E Oscarul de anul trecut la sectiunea “documentare”. În 1970 un producător îl găsește într-un bar, cântând o muzică pe care o apreciază peste cea a lui Bob Dylan. În doi ani îi înregistrează două albume cu care toată lumea spera să dea marea lovitură, dar americanilor numele de Rodriguez le sună prea latino ca să cumpere discurile. Așa că, exact cum cântase premonitoriu într-una dintre piese “mi-am pierdut jobul cu două săptămâni înainte de Crăciun”, fix cu două săptămâni înainte de Crăciun, totul a fost retras de la vânzare. Au urmat douăzeci de … Citește mai departe…

Cei ce m-au facut rocker

Era prin iarna anului de gratie 1985. Citisem în ziarul local, la mica publicitate, anuntul unui tip, cum ca vinde casete înregistrate cu muzica rock. Mi-am sunat o amica din Arad si am purces la el în dupa-masa urmatoare. Ce a urmat, a fost un exemplu bun de film cu prosti, cu mine în rolul principal si cu tipul în rolul victimei.

La momentul respectiv nu aveam nici cel mai mic habar despre ce e ala rock. Toata experienta mea se rezuma la niste acorduri auzite sporadic la “Europa Libera”, în unele nopti, dupa ce ascultau ai mei “Actualitatea Româneasca”. Numai ca eu îl stiam de “muzica turbata” sau “porcaria asta pe care nu stiu cine o poate asculta”, expresii extrase din exploziile maica-mi când radioul nu se închidea la timp. La drept vorbind, printre parazitii care bântuiau ultrascurtele, niste riff-uri sanatoase nici nu puteau suna prea convingator pentru o ureche neavizata.

Dar sa revenim la tipul cu casetele. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Wishbone Ash

I-as spune rock batrânesc, dar asta m-ar face sa ma simt cam expirata. Nu de alta, dar “baietii” s-au apucat de cântat cam pe vremea când m-am hotarât eu sa descalec în lumea asta. Asa ca ramân la varianta muzica de calitate.

Sunt putin cunoscuti în România, chiar si de catre cei de-un leat cu mine. M-as bucura sa n-am dreptate, dar din studiile mele de piata, gen “bai, da’ aia-ti plac?”, rezultatul, cu o singura exceptie, a fost “haa, da’ cine-s, ca n-am auzit de ei”.

Am eu unele fixuri, un fel de pitici care se tin cu ghearele de neuroni si care, din când în când, razbat la suprafata materiei cenusii sub forma unor dorinte pe care nu am reusit sa mi le împlinesc. Sa nu credeti ca am fost genul de copil care sa se dea cu fundul de pamânt pentru ca nu i se ia cutare jucarie. Am fost învatata ca, pentru a avea ceva, trebuie ba sa merit, ba sa îmi fac cu propriile mâini. Si totusi, sunt chestii care nu mi-au iesit si astea îmi dau bataie de cap.

Cum ar fi prima piesa a celor de la Wishbone Ash pe care am auzit-o cu mai bine de douazeci de ani în urma, în emisiunea lui Andrei Voiculescu, la Europa Libera. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Ce-i prea mult, strica!

China n-a fost doar “vazut” Shanghai, Beijing, Hongkong si alte cele, experiente noi într-o lume necunoscuta. A fost, la început, o singuratate crunta, din care am iesit refugiindu-ma în munca. Au fost si nopti de nesomn, destule la numar, presiuni din ambele sensuri, inerente când te trezesti tampon între italieni si chinezi, stres ca nu poti termina ceea ce ai de facut. A fost si disperarea de a pierde pe cineva foarte drag, cumulata cu neputinta de a ma alatura familiei.

Va pot descrie cu lux de amanunte cum se manifesta un atac de panica. Pâna la momentul respectiv m-am tinut tot timpul ca am nervi de otel si sunt capabila de tras ca tancu’. Dar au fost de ajuns trei zile în care am dormit vreo patru ore, pe total. Nu mi-a trebuit mai mult decât sa schimb de vreo doua ori logica dupa care calculam niste costuri pentru ca, pe când ziceam ca termin, ma trezeam ca scot din baza de date alte aberatii care ma trimiteau în loop infinit sau blocau serverul. În ultima zi din cele trei am clacat. Citeste mai departe… Citește mai departe…

La multi ani, draga Bruce!

Pot sa spun ca, alaturi de Carl Sagan, a fost idolul adolescentei mele. Dupa ce ma întorceam din calatoriile printre astrii lui Carl, ma duceam la gasca de rockeri si ne razvrateam ascultându-i pe Bruce si restul de ironici ai maidanului.

Asa am reusit sa nu o iau razna în plina minciuna comunista. Am avut colegi de liceu care si-au luat lumea-n cap si au încercat sa fuga din tara. Nu le-a fost tocmai usor pentru ca au fost prinsi.

Azi Bruce împlineste 53 de ani si îsi împarte viata între microfon si mansa avionului cu care îsi duce trupetii pe unde au concerte.

La Multi Ani, Bruce Dickinson!!! Si tine-o mai departe sus, alaturi de Maiden. Zi-le-o, tata, ca bine le-o zici.

Ia ascultati si voi una dintre preferatele mele.
[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/pN8SYu2-Y94" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /] Citește mai departe…

Rock la ecuator

Ieri am dat peste un afis în restaurantul unde am mâncat la prânz si Royce mi-a explicat ca tipul din poza e cel mai tare rocker al Indoneziei. Îl cheama Ahmad Albar si s-a nascut în 1946 din parinti sauditi. L-am cautat pe youtube si am dat de el si pe Wiki. Tipul cânta de prin 1975 si cu una dintre trupele de tinerete a facut deschiderea unui concert Deep Purple.

Va las si pe voi sa ascultati câteva piese.

Urmatoarea e o balada si, culmea, la fel îi zice si în bahasa. Asta, asa, ca ieri ma distram de limba asta si ziceam ca e un fel de româna. Ba mai mult, azi, pe langa Carrefour am vazut un afis care zicea asa: “1 Beli, 1 Gratis”. Mie îmi cam suna “Cumperi 1 si ai 1 Gratis”. Voi ce ziceti??? Poate ca sunt obsedata, dar dupa un an în China, unde totul era diferit, aici orice asemanare îmi sare din prima în ochi.

Duo Kribo cu Ahmad în componenta:

Am mai dat si de o trupa bunicica de heavy metal, Power Metal pe numele ei de botez. Mai sunt si altele, dar au ramas ca stil pe undeva pe la începutul anilor ’80

Noapte buna, copii, ca la mine iar e spre dimineasa. Citește mai departe…

De suflet

Avionul pleacă din Shanghai aproape de miezul nopţii şi de obicei ajung la aeroport direct de la birou, după alte două ore în maşină. Ca atare prezint o stare uşor vegetală în momentul îmbarcării. Tot ce mai pot face e să arunc cu privirea către un film uşor, întru relaxarea muşchiului gânditor şi pe urmă să trec la somnic dulce care se întinde cam până când vine vremea să sărim pârleazul Uralilor, în Europa. De data asta n-am mai avut nervi de niciunul dintre filmele de la Lufthansa. În ultimul timp mi-am cam ieşit din mână la statul cu ochii în tembelizor şi de când am renunţat la el, parcă gândesc ceva mai mult şi cu ideile mele. Oare nu cumva prea mult? Pentru că şi decizia de a mă apuca de blogăreală am luat-o într-un moment din ăsta, de supra-sarcină de gândire. A se citi minte înfierbântată. Şi de … Citește mai departe…