Indonezia, asa cum am simtit-o – crâmpeie, la final.

Luati la bucata, indonezienii mi s-au parut oameni faini. Cu foarte mult mai prietenosi si sinceri decât chinezii, vedeai ca sunt dispusi sa te ajute nu doar pentru ca asa scrie la fisa postului. Chinezii o fac impecabil când sunt la lucru, pentru ca asta le e meseria. Indonezienii o fac mai în reluare, în ritmul lor din care nu-i poti scoate, dar din inima. Si contactul dintre oameni e cu totul altul. Cu chinezii abia dadeam mâna. Prima data când m-am reîntâlnit cu Zhang Min în Shanghai am pupat-o si a ramas foarte surprinsa, ba pe undeva chiar jenata. Probabil si asta o fi unul dintre gesturile rezervate doar prietenilor foarte-foarte-foarte buni sau familiei. Când ne-am despartit de Royce, ne-a strâns pe toti în brate de parca am fi fost frati de când lumea.

Cel putin în domeniul hotelier mai au mult de pedalat. Afara e gardul, ba continua si înauntru.

Pâna dai ochii cu leopardul. Primul lucru care m-a izbit în camera de hotel de cinci stele au fost asternuturile nu foarte curate. Când am intrat în baie, am dat peste prosoape de un alb-maroniu, care m-au facut sa regret ca nu mi-am adus macar unul de acasa. Nici robinetul la baie nu dadea semne de prea mare bucurie când am facut cunostinta. Drept urmare, nu a mai vrut sa se închida si, pe tot parcursul sederii mele acolo, a plâns siroi de lacrimi.

Faza cea mai penibila a fost în prima dimineata. Dupa ce m-a trezit la cinci-jumate muezinul ce-si chema musterii la rugaciune, pe la sapte m-au dat jos din pat niste batai hotarâte în usa. Degeaba am racnit din pat ca nu vreau room-service, a trebuit sa ies în pijama sa ma si vada la fata. Nu mica mi-a fost mirarea când în locul tipelor cu care eram obisnuita peste tot la hoteluri, m-am trezit în fata cu doi baieti. Si nu vroiau sa-mi aduca oarece de-ale gurii, ci sa-mi ia hainele. Noroc ca nu alea de pe mine, ci cele murdare, sa le duca la spalat. Citeste mai departe… Citește mai departe…