Taxa pe Bubico. În China

no tax

Cu câteva minute în urmă, poza asta mi-a atras atenţia pe facebook. Se pare că nenea Ponta mai pune de o acţiune de mare angajament social. Ori ţi-l castrezi pe Azorel şi plăteşti o singură dată la veterinar, ori în fiecare an dai statului echivalentul castrării. Dar nu îţi lipseşti prietenul tău patruped de bucuriile unei vieţi sexuale. În China fiind, după ce am luat notă de toate diferenţele culturalo-gastronomico-existenţiale care mi-au biciuit simţurile, am început să remarc ce-mi lipseşte din ceea ce mi-e familiar. Şi prima chestie care mi-a ridicat semne de întrebare a fost lipsa maidanezilor. Cea mai la îndemână explicaţie care mi-a fulgerat prin mintea de român speriat de poveşti de groază de la Soare-Răsare a fost “Băi, ăştia-i mănâncă!”. Urmată de nedumerirea “Băi, ăştia-i mănâncă???” Pe urmă, venind serile de la lucru, am văzut în fiecare parc câte-un nene sau o tanti plimbând de zgardă, cu … Citește mai departe…

Comunismul actual în China

National_Emblem_of_the_People's_Republic_of_China_svg

M-a întrebat Cecilia, într-un comentariu la postul ăsta dacă şi noi, sub comunism, am fi ajuns unde e China azi. Trebuie să recunosc faptul că ţin de la bun început în buzunar ideea să scriu despre cum se mişcă treburile prin China, dar tot timpul m-am fofilat pe lângă ea, pentru că subiectul nu e deloc uşor. Dar întrebarea m-a făcut să mă apuc de treabă pentru că îmi dau seama că nu s-a scurs nici măcar un sfert de veac şi lumea nu mai pricepe prin ce am trecut în România. Generaţiilor tinere nu li s-a explicat, dar cel mai grav e că cei mai mulţi dintre cei care au trăit în plin ultima perioadă a comunismului şi-l amintesc cu nostalgia tinereţii pierdute. Iar dintre cei care au fost adevăraţii martiri ai comunismului sunt din ce în ce mai puţini şi mai puţin luaţi în seamă. În primul rând, … Citește mai departe…

Cât te costă să mergi în China

img_2033

M-a întrebat mai deunăzi Alina. Drept să vă spun, până acum nu mi-am pus problema. Eu am fost plecată să lucrez şi când mi-am găsit o fărâmă de timp, am tăiat-o scurt, să văd câte ceva. Aşa că niciodată nu mi-am luat în calcul anumite costuri, ca de exemplu cât îţi trebuie ca să ajungi acolo. Dar întrebarea mi-a trezit curiozitatea şi, după o zi de căutări şi socoteli, iaca ce-a ieşit. Dacă mergeţi pe varianta comodă, puteţi găsi aici tot felul de oferte de excursii organizate, pentru toate preţurile şi preferinţele. Vi le recomand dacă vreţi să vedeţi şi Tibetul, care e o regiune la care autorităţile chineze sunt mai sensibile şi se intră cu permise speciale pentru care nu mi-am bătut capul cum s-ar putea obţine. Altfel, după calculul meu, ieşiti mult mai bine, mai lung şi mai ieftin dacă mergeţi pe cont propriu. Faţă de preţul agenţiilor, … Citește mai departe…

Apa româneasca în China?

nongfu

De ce nu?

Un pahar cu apa a fost, în 2007, primul meu contact concret cu lumea diferita a Chinei. Iar în momentul respectiv China chiar a fost diferita. Între timp globalizarea a umplut mult din prapastia pe care o ai de trecut tu, european, coborât din avion în estul Asiei.

Dupa primul zbor intercontinental si prima schimbare majora de fus orar din viata mea, drumul cu masina dintre Shanghai si Hangzhou a fost o lunga însiruire de reprize scurte de somn si imagini razlete cu case cu un stil ciudat sau cartiere cu blocuri de câte douazeci de etaje, stâlpi de înalta-tensiune ce sustin, îngreunati ca brazii sub omatul mare, zeci de cabluri, sosele suspendate si noduri de interconectare haotice si mult, mult, chiar foarte mult verde pe marginea autostrazii si în spatiul dintre cele doua sensuri.

Dar totul a fost ca un vis, într-o succcesiune de cadre luate la o viteza înnebunitoare. Asta mi s-a parut din cauza oboselii. În fapt, soferul nu cred ca a depasit vreodata suta. Pentru ca acelasi personaj a ajuns sa ma exaspereze alta data, mergând, pe aceeasi autostrada, fara vreun motiv anume, cu optzeci.

Am ajuns la fabrica si, dupa ce i-am zis secretarei “buna, io-s aia”, fatuca m-a îmbiat cu echivalentul local al pâinii si sarii. Mi-a întins un pahar de carton cu apa de la dozatorul din spatele ei. Mi l-a dat în asa fel încât sa apuc de margine. Într-adevar, mi s-a parut ca e cam calda, dar mintea mea încetinita de oboseala mi-a zis ca e din cauza temperaturii înabusitoare de care m-am izbit chiar de la iesirea din aeroport. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Time Lapse

Nu stiu cum îi spune exact tehnicii, în româneste. Ideea e ca se comprima în câteva secunde de filmare evenimente care dureaza minute, ore sau chiar zile. E opusul lui slow motion, high rate photography. Va mai amintiti de expresia “filmat cu încetinitorul”. Când eram copil si ma uitam la câte-un meci de fotbal, îmi închipuiam tot timpul ca reluarile cu încetinitorul sunt facute de un nene care pune frâna peliculei.

Principiul de baza al ambelor e diferenta de viteza de înregistrare a cadrelor, fata de cea de redare. Pentru ca o succesiune de imagini sa para ochiului uman o miscare continua, e nevoie de o rata 24 de cadre pe secunda. Slow motion reprezinta ceea ce depaseste valoarea asta în momentul în care se înregistreaza. Chiar cu mult, daca îmi permiteti sa-mi exprim parerea. Un fulger filmat la adevarata lui valoare ar trebui sa beneficieze de o rata pe la 500.

Time lapse, însa, e munca de chinez a fotografilor. Uneori stai ziua întreaga sa obtii un minut de filmare. Asta, pentru ca repetarea pozelor se face la intervale foarte mari de timp.

Sunt foarte multe chestii din natura care devin spectaculoase daca sunt filmate cu tehnica asta. Un time lapse clasic e filmul în care vezi cum se deschide o floare.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Hai la poze cu maimuta

Revin la povestiri de pe Lacul de Vest pentru ca, citind azi articolul asta (click pe rosu, ca nu musca!) mi-am amintit iar cum e sa fii stranger in a strange land.

Cum amândoi am trait în acelasi timp, relativ în acelasi spatiu, plus/minus câteva sute de kilometri, e normal sa fi avut experiente asemanatoare. La drept vorbind si privind în urma, se pare ca eu am reusit sa trec la un alt nivel si sa ajung un fel de perfect stranger printre omuletii de acolo.

Dupa ce am depasit momentele de stânjeneala, am hotarât sa nu ma mai enervez si din punctul ala am început sa ma simt speciala. Cu jena, trebuie sa recunosc: si situatiile de genul asta îmi lipsesc la fazele când înjur guvernul si-mi doresc sa iau primul avion spre Shanghai. Celebritatea îti suceste mintile, iar eu am ajuns anul trecut sa mi se para ca lipseste ceva din peisaj daca într-o zi ajungeam pe malul lacului sau pe Hefang Jie si nimeni nu-mi cerea sa faca poze cu mine.

Ce va povestesc azi e a doua întâmplare de genul asta. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Acum doi ani, în China

09.11.2009, ora 15 si un pic. În nici zece minute s-a întunecat de nu s-a mai vazut nimic peste drum si s-au aprins becurile pe strada.

Noaptea a durat vreo jumatate de ora, vreme în care din cer nu au cazut stropi de apa, ci pur si simplu au curs râuri. Înainte de ploaie au fost vreo 30 de grade. În a doua dimineata au fost în jur de 10 si de acolo a început iarna. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Ce-i prea mult, strica!

China n-a fost doar “vazut” Shanghai, Beijing, Hongkong si alte cele, experiente noi într-o lume necunoscuta. A fost, la început, o singuratate crunta, din care am iesit refugiindu-ma în munca. Au fost si nopti de nesomn, destule la numar, presiuni din ambele sensuri, inerente când te trezesti tampon între italieni si chinezi, stres ca nu poti termina ceea ce ai de facut. A fost si disperarea de a pierde pe cineva foarte drag, cumulata cu neputinta de a ma alatura familiei.

Va pot descrie cu lux de amanunte cum se manifesta un atac de panica. Pâna la momentul respectiv m-am tinut tot timpul ca am nervi de otel si sunt capabila de tras ca tancu’. Dar au fost de ajuns trei zile în care am dormit vreo patru ore, pe total. Nu mi-a trebuit mai mult decât sa schimb de vreo doua ori logica dupa care calculam niste costuri pentru ca, pe când ziceam ca termin, ma trezeam ca scot din baza de date alte aberatii care ma trimiteau în loop infinit sau blocau serverul. În ultima zi din cele trei am clacat. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Wushan – corali în piata de flori

Na, ieri n-am mai vrut sa ma lungesc pentru ca mi-am dat seama ca or fi pe acelasi etaj cu pestii, dar e vorba despre altceva.

Ei, dragii mei, cu coralii am eu o adevarata aventura. Nu stiu de unde a aparut unul la noi în casa, ca n-am avut rude marinari sau ceva de genul. Cert e ca bucata aia de ramasita calcaroasa a fost una dintre chestiile care mi-au fascinat mie copilaria. Nu chiar în masura în care au fost avioanele, dar mi-am tesut câteva scenarii pe marginile ei si vreo câtiva ani, din când în când, mi-am gasit motiv de joaca. Am avut noroc sa am parinti care sa încerce sa-mi raspunda cu rabdare la “de ce-urile” copilariei, asa ca mi-au explicat ce sunt coralii si ce vor ei si au facut legatura între ce aveam în casa si câte un episod de Teleenciclopedie.

Si m-am trezit în piata de flori din Hangzhou lânga un stand plin de schelete de corali, scoicarii si alte cele de care credeam ca le arunca valurile pe tarm. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Shanghai în luna lui Mai. 2010

Al doilea meu weekend în Shanghai a fost chiar primul dupa deschiderea Expozitiei Universale. De data asta am ramas si a doua zi în oras. Unul dintre avantajele clientilor de cursa lunga ai hotelurilor cu nume cunoscut este ca îti dau puncte de fidelitate cu care poti sa-ti cumperi nopti de cazare la altele din acelasi “sindicat”. Mi-am gasit cel mai ieftin Holiday Inn (în termeni de puncte vorbind) lânga Gara Centrala, dar asta nu m-a ajutat cu alt mare lucru. Din tren am fugit direct în Expo, iar a doua zi trenul mi-a plecat din Gara de Sud si, chiar daca nu ar fi fost asa, am plecat din hotel de dimineata.

În saptamâna de dinainte am citit prin ziarele românesti câteva articole despre Expo. Am avut proaspete în minte reactiile din presa si comentariile vis-à-vis de pavilioane: al nostru, versus ale altora. Nu stiu daca va mai aduceti aminte: marul de termopan, idee depasita, bani aruncati în vânt. Anglia – concept revolutionar, Ungaria – spirit ludic si interactivitate, peste tot spectacole multimedia. Si etc, pentru ca nici eu nu le mai tin minte pe toate. Baietii care au scris chestiile alea si-au câstigat pâinea pe ziua respectiva traducând prezentarea marketerilor. Probabil si pentru ca nu au prea ajuns pe acolo. Citeste mai departe… Citește mai departe…

上海路 Shanghai Lu

Shanghai pentru Lu, dar de fapt înseamnă Drumul Shanghaiului. Google îl traduce cu ambele sensuri: cel de stradă importantă în oraş, cam cum ar veni Drumul Taberei în Bucureşti, dar şi cel de drumul spre Shanghai. Dar, repet, chiar dacă v-am plictisit. Nu bag mâna în foc pentru traducerile lui. Eu îl ştiam pe primul.

Deci, dragă Lu, ţi-am promis că o să scriu ceva despre Shanghai. Mi-am adus aminte că am mai făcut-o la începutul aventurii mele în blogosferă, când am povestit despre seara în care m-am plimbat pe Bund.

Dacă stau să adun zilele pe care le-am petrecut în Shanghai, ar ieşi vreo cinci, împărţite în trei weekenduri. Vă daţi seama că, la cât de mare e oraşul şi câte ar fi de văzut, e ca o picătură într-un ocean, dar tot e mai mult decât ar putea să spere 99% dintre români. Citeşte mai departe… Citește mai departe…

Restaurante chinezeşti, la ele acasă

Cele chinezeşti sunt de toate felurile şi poţi să te saturi şi cu doi euro, dar şi cu câteva zeci. Ba chiar destul de multe, acele câteva. Oricum, să mănânci într-un loc unde ţi-ai mai dori să te întorci înseamnă să scoţi din buzunar cam între opt şi cincisprezece euro. Chiar şi acolo poţi ieşi mai ieftin dacă eşti cumpătat, dar de obicei comanzi dublu decât mănânci. Şi obiceiul ăsta prost l-am luat de la chinezi. Hai, să zici că nu eşti unul de-al lor şi comanzi mai multe feluri, cu gândul că până-ţi reglezi papilele pe gustul locului, rişti să prinzi ceva ce nu-ţi place şi nu vrei să pleci nemâncat. Dar la ei nu ştiu care e logica. Aşa te trezeşti la o masă de cinci persoane cu vreo cinciprezece feluri.

Partea nasoală e că în majoritatea nu găseşti urmă de furculiţă, iar în celelalte trebuie să ceri. Dacă nu vă duce imaginaţia la o mimă, spuneţi un “cha” scurt, cam cum aţi spune “ceai”. Dar fără “i” în coadă şi încercaţi pe cât posibil să nu prelungiţi a-ul final, că altfel îi spuneţi urechii fine a chinezului că vreţi chiar ceai. Dacă nu vă iese, e nevoie de niţel antrenament cu beţele. Citeste mai departe Citește mai departe…

Nici Nemţonia nu mai e ce-a fost

Sau poate m-am aşteptat eu la prea mult. Ţin minte că prin a douăsprezecea parodiam imnul UTC-ului cântând “uteciştii de azi, refegiştii de mâine” şi pentru fiecare om normal din vestul ţării, care asculta Europa Liberă, Munchen era locul de unde se dădea ora exactă, de unde venea speranţa că se poate şi altfel, de unde Neculai Constantin Munteanu făcea băşcălie de coana Leanţa şi nea Nicu, pantofarul.

La fiecare dus-întors din China am ajuns pe aeroport in Munchen … Citeste mai mult Citește mai departe…

D’ale şoferitului. Dedicaţie pentru Cecilia.

La un moment dat mi-am pus întrebarea de ce în China au foarte mare trecere maşinile cu cutie de viteze automată. Pe urmă tot eu mi-am găsit explicaţia. Păi, dacă îi iei chinezului claxonul din maşină, nu mai ştie să conducă. Pentru că ţine o mână pe el şi una pe volan. Or fi ei un popor special, dar nu foarte mulţi o mai au şi pe a treia, pentru schimbătorul de viteze. Unde mai pui că între timp poate să-i sune celularul. Nu vă închipuiţi că cel sacrificat va fi claxonul.

Bun, exagerez şi eu, dar în China se conduce chinezeşte şi una dintre legile nescrise e că prioritatea de dreapta e cam facultativă. Citește mai departe…

I “inimă” ROMÂNIA

Aproape toţi chinezii cu care lucrez în firma asta iubesc România. Nu chiar toţi, pentru că nu s-a ajuns la toată lumea. Poate data viitoare. Când am venit data trecută, pe la mijlocul lui noiembrie, am crezut că sunt pe terminate cu proiectul şi am vrut să îmi iau adio într-un mod plăcut de la chinezi. Bine, am mai avut ca super-ofertă şi oarece tentative de demisie pe motiv de nu-mai-ţin-minte-ce, dar asta e ceva normal la mine. Cam tot la câteva luni mă apucă. Pe vremea când lucram în contabilitate îmi ţineam demisia salvată în calculator şi din când în când o mai tipăream. Mă mai calma faza asta. E ca şi ideea aia că te poţi sinucide când vrei şi tocmai de aia nu o faci. Între timp s-a dat mail fiecărui angajat şi dacă aş mai ţine-o salvată, probabil m-aş folosi de el şi aş trimite-o. Las’ … Citește mai departe…

În ritmuri de cicadă

Nu vă închipuiţi că eu sau chinezii am inventat un nou dans. E vorba de cu totul altceva. Momentul acţiunii – pe la începutul verii, în primul weekend după o întoarcere în China. Vroiam să merg la un coleg ce era la alt hotel şi stăteam liniştită, aşteptând autobuzul. Când deodată şi de nicăieri s-a auzit un zuruit de parcă cineva ar fi pus hârtii într-un ventilator. N-am avut vreme să ma dezmeticesc pentru că zgomotul, pornit dintr-o parte, m-a înconjurat, pur şi simplu. După vreo două minute a încetat. După vreo alte două-trei minute a revenit, cam pe acelaşi şablon, ca şi cum s-ar fi probat o instalaţie de sunet în aer liber. Am început să intru la bănuieli că ceva nu e tocmai în regulă cu mine. M-am uitat în toate părţile şi nu vedeam nimic. Ba m-am uitat la oamenii din jurul meu şi toţi continuau să … Citește mai departe…

De suflet

Avionul pleacă din Shanghai aproape de miezul nopţii şi de obicei ajung la aeroport direct de la birou, după alte două ore în maşină. Ca atare prezint o stare uşor vegetală în momentul îmbarcării. Tot ce mai pot face e să arunc cu privirea către un film uşor, întru relaxarea muşchiului gânditor şi pe urmă să trec la somnic dulce care se întinde cam până când vine vremea să sărim pârleazul Uralilor, în Europa. De data asta n-am mai avut nervi de niciunul dintre filmele de la Lufthansa. În ultimul timp mi-am cam ieşit din mână la statul cu ochii în tembelizor şi de când am renunţat la el, parcă gândesc ceva mai mult şi cu ideile mele. Oare nu cumva prea mult? Pentru că şi decizia de a mă apuca de blogăreală am luat-o într-un moment din ăsta, de supra-sarcină de gândire. A se citi minte înfierbântată. Şi de … Citește mai departe…

Sara, pe Bund, buciumul…

IMG_7017

Nu, nu e niciun bucium. Sunt sirenele vapoarelor care alunecă alene pe Huangpu, împinse de motoare ce torc a motan satisfăcut.

Bund-ul e zona de sânge albastru a Shanghaiului, locul unde până la cel de-al doilea război mondial s-au făcut şi desfăcut cele mai mari afaceri ale Chinei, locul unde dădeai de cele mai importante bănci englezeşti, americane sau franceze, de cluburi şi hoteluri internaţionale. Chiar şi Comisia Opiumului şi-a avut sediul pe strada ce porneşte din Bund. Pe Nanjing Road, care acum e una dintre cele mai puternice artere de shopping din lume. La început a fost fieful englezilor şi al americanilor. Pe urmă au venit nemţii, olandezii şi restul. Francezii şi-au rezervat o concesiune ceva mai la est.





Dacă stai cu spatele la râu, pe malul înălţat pe kilometri buni şi eşti aşezat în poziţia strategică în care să nu vezi şoseaua de sub tine, cu ale ei maşini de ultimă generaţie, te poţi transpune cu uşurinţă în atmosfera Shanghaiului cosmopolit din perioada interbelică. Încă mai poţi simţi puterea ce iradiază din clădirile masive, de început de secol XX şi, cu doar un strop de efort de imaginaţie, poţi să-ţi închipui că prin dreptul tău trec Rolls-uri negre din anii ’30, strecurându-se printre ricşe trase de chinezi bătrâni.

Din păcate, acel spirit s-a spulberat o dată sub tăvălugul ocupaţiei japoneze din al doilea război mondial, iar a doua oare, în urma dezastrului comunist. Iar ce a mai rămas, acum se diluează în invazia de oameni din toate colţurile Chinei pe care supra-dezvoltarea economică a Estului îi atrage ca un magnet.

E un fenomen pe care îl întâlneşti peste tot. Globalizarea nu distruge numai gospodăria tradiţională a ţăranului nostru din Apuseni. Pe la mijlocul lui mai am fost in Expoziţia Universală. Acolo, târziu în noapte, oprindu-mă să-mi trag sufletul, am stat la taclale cu două shanghaieze care băteau pe la şaizeci de ani şi care mi s-au plâns că nu mai e ce a fost odată, că valorile s-au schimbat odată cu oamenii şi că romantismul Shanghaiului e de domeniul trecutului. Peste mirarea de a da peste două chinezoaice aflate la începutul vârstei a treia, vorbitoare de engleză, s-a suprapus senzaţia de deja-vu. Cu aproximativ doi ani în urmă am auzit cam acelaşi discurs din gura unor italieni, înainte de a merge să vizitez Bologna. Mi-au spus că Bologna nu se vizitează. Ea se trăieşte. Nu e destul că mergi să te plimbi prin oraş. Trebuie să stai cel puţin câteva săptămâni acolo, pentru că spiritul Bologniei constă în oamenii ei, cu care trebuie intri în contact. Numai că… acel spirit e pe cale de dispariţie, iar Bologna nu mai e ce a fost odată. Tocmai pentru că oamenii care o făceau deosebită au dispărut, fiind înlocuiţi de ne-bolognezi şi mai ales de imigranţi.
Citește mai departe…

La drum

Orice început e greu, zice românul. Orice drum lung începe cu primul pas, zice chinezul. Am scris o grămadă la pagina de prezentare personală şi deja e trecut de miezul nopţii, iar mâine – la muncă. Puţin probabil ca generaţia “Internet” a Curticiului să mă cunoască. Adevărul e că nici eu nu o cunosc. Dacă cineva dintre cei în jur de patruzeci de ani citesc postul ăsta, sper să îşi reamintească de mine. Prin şcoală mi se spunea Dora. Plecând la liceu, la Arad, colegii mi-au zis Teo. Teodora e una şi aceeaşi persoană şi cu Teo şi cu Dora. Încerc să fac aici un capăt de pod pe care să îl trecem împreună. Pe moment vă pun nişte poze din locul unde sunt acum: Hangzhou, China. Pentru o mai bună poziţionare, pentru că vorbim de imensa Chină, sunt in estul ei, la vreo două sute de kilometri de Shanghai. … Citește mai departe…