Ca-n Estul Sălbatic

Oryol railway station

De data asta m-am purtat ca orice străin despre care, în România, obișnuiesc să spun că-i dobitoc. Adică să fii în mijlocul unor oameni mult mai năstrușnici decât ai tăi și să-ți lași instinctul de conservare să tragă somnic de frumusețe, nu meriți alt calificativ. Sâmbătă seara m-am trezit, ruptă de oboseală, la ieșirea din Arbat – o zonă pietonală foarte faină, locul unde s-a desfășurat boema pre-sovietică și ștabii roșii au făcut pe urmă tot posibilul să locuiască. Am început să trag picioarele după mine spre metrou când, la capătul străzii, am văzut două taxiuri. M-am dus la unul dintre ele și tipul mi-a făcut semn că la rând era colegul. Frumos din partea lui, mi-am zis. Mi-am făcut și niște socoteli. În aprilie, am luat un taxi de la hotel până la aeroport și ne-a taxat cu 2000 de ruble, plătibile cu cardul (wow!). Dacă atunci a fost … Citește mai departe…

Timișoara-București-Atena

avion1

Îmi iau bagajul de pe conveior și dau să ies. Dar… pauză, șofer. Mă pendulez vreo douăzeci de minute și îi trec în revistă pe toți cei care stau cu o hârtie în mână, în fața ieșirii. Însă niciunul nu are nici sigla firmei și nici numele meu, fie el scris și cu litere grecești. Până la urmă îl sun pe colegul cu care urmează să merg mâine la fabrica de lângă Patras. Tipul sună la firma de taxi și-mi dă de știre că trebuie să ajungă. Într-adevăr, nu trec nici zece minute și apare în fața mea mândrețe de foaie pictată cu albastrul caracteristic firmei. Moment în care îmi sună și telefonul. – Alo, doamna RATIUU, sunt de la firma de taxi. – Bună ziua, mulțumesc, chiar acum am dat de șofer. – Stați! Nu, eu sunt șoferul. Mă uit la tipul de lângă mine și nu-l văd cu … Citește mai departe…