Mulțumesc, Timișoara!

flori pentru Timisoara

Asta e ultima noapte pe care o dorm, în mod oficial, în Timișoara. Bagajele îmi sunt aproape strânse, amintirile – bătute în ținte de oțel pe suflet. Fără Timișoara nu ați fi ajuns să citiți rândurile astea pentru că nu le-aș fi scris. Din simplul motiv că puțin probabil că mi-ar fi venit ideea să mă apuc de blogăreală. Au fost opt ani interesanți. Cei mai frumoși din viața mea, cei care m-au definit ca om. Am plecat din Arad după șapte ani de calvar într-o meserie care nu mi s-a potrivit și după alți trei în care ba trupul, ba sufletul, ba amândouă în același timp mi-au fost făcute țăndări, pulbere, praf cosmic. Am cunoscut ce înseamnă să nu mai fii acasă, printre mulți alții care nu sunt nici ei. Am nimerit între niște copii care numai ce terminaseră o facultate și lângă ei mi-am trăit studenția de care … Citește mai departe…

Gunoaie și oameni

Luați-o cum vreți! Nu mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu obiceiul blocului de a separa gunoiul de chestii reciclabile. Cum am hălăduit vreo trei ani prin Italia, chiar mi s-a părut de bun simț. Se pare că nu e universal răspândit în Timișoara. Unde am stat prima dată în chirie nu se practica. Ce mi s-a părut aiurea a fost să fie tomberoane puse pe holul de la intrarea în bloc. Mai ales că nu tot românul are atâta educație să țină două pungi, pe una s-o arunce în ghenă și pe cealaltă cu cartoane, PET-uri și cutii de bere s-o ducă la locul ei. De multe ori trăzneau hardughiile de reciclabile a gunoi zborșit de-ți mutau nasul și își pliau duhoarea perfect peste mirosul de rahat dospit ce răzbătea de la conductele sparte din beci. Ce să-i faci, bloc de pensionari și chiriași. Primii stau cu miile de … Citește mai departe…

Flori care simt flori care mor

flori2

Nu mă dau în vând dupa florile tăiate. Nu de alta, dar văzându-le cum mor în vază, îmi ridic în formație de luptă tot felul de pitici care pe urmă încep să-mi ciocănească mărunt pe creier. Așa că nu știu ce mi-a venit săptămâna trecută, de s-a legat de mine un buchet  de lalele. Na, am vrut, probabil, să simt o urmă de primăvară în casă. Duminică am dat o fugă până la Curtici, dar înainte de asta am zis să pun lalelele la lumină. Le-am luat de pe masă și le-am înfipt între plantele pe care le am în locul fostului geam. Luni, seara, mi s-a părut că ceva nu e ok printre verzituri. Pe calathea n-am prea băgat-o în seamă, că o știu că-și strânge frunzele cum începe să se întunece. Spathiphyllumul, însă, era tare într-o rână. Dar nici cu el nu mi-am bătut capul. Mi-am zis că … Citește mai departe…

Ieri, la Muzeul Satului

”Lume, lume, hai la târg!” Am hotărât să rămân peste weekend în Timișoara pentru că mi s-a ivit ceva de lucru și săptămâna viitoare nu mai am vreme și de asta. N-are rost să vă plictisesc cu detalii: un proiect intercalat într-unul mare, peste care s-a nimerit și ce am vrut sa fac ieri. Dar… de parcă aș fi fost la școală și ar fi trebuit sa fac tema la mate, mi-a fost destul să văd pe tion.ro că la Muzeul Satului e târg de meșteri populari, că asta m-a aruncat de pe scaun direct în bocanci și p-aci mi-a fost calea. Știam că există, chiar trecusem o dată pe lângă el, am și ratat un chef pe care un coleg l-a ținut acolo, dar nu ajunsesem până acum să intru. Dar ieri m-am dus cu bucuria cu care mergeam prin Italia când auzeam de vreun târg. Departe de atmosfera … Citește mai departe…

Razboiul meu cu cersetorii

A început cu vreo sapte-opt ani în urma. A fost o vreme când am mers foarte des la manastirea Gai. Gasisem acolo un izvor de liniste sufleteasca într-o perioada de mare zbucium si boala si mai gasisem si un sfatuitor extraordinar în parintele Cleopa Jurj.

Dar gasisem si o trupa de tiganusi prezenti la poarta manastirii în fiecare zi de slujba. La început mi-au fost simpatici. Veneau cu niste mutrite joviale si-ti cereau bani. Nu îti aratau tot felul de cicatrici de sa-ti piara cheful. E drept, din ustensilele de care se foloseau nu lipsea bebeul purtat de mama adolescenta, dar asta e o caracteristica a etniei.

Ca sa nu ma mai lungesc, în mare, le-am dat maruntisul de prin buzunare. Pâna într-o duminica în care maica-mea a mers sa ia apa de la magazinul de lânga parcare si acolo a aflat ca banii strânsi de copii în timpul zilei si la poarta casei lui Dumnezeu, seara sunt bauti de parinti.

Dupa ce am încetat sa le mai dau bani, au devenit chiar recalcitranti si asta a fost unul dintre motivele pentru care nu m-am mai dus pe acolo. În definitiv mergeam sa caut liniste sufleteasca si ajunsesem sa ma enervez de fiecare data când ajungeam la intrarea în manastire.

Acum sunt cunoscuta prin intersectiile Timisoarei. Când apare masina mea, mai ales la pasajul Jiului, cersetorii renunta sa mai vina înspre mine. S-au prins ca le stric piata. Cum las loc între mine si masina din fata, când ajung ei în dreptul meu, ma folosesc de spatiul respectiv si îi las în urma. Iar dupa mine se pune toata coloana în miscare.

Stati linistiti, ca nu o data mi-am auzit de mama, imediat dupa ce mi se ura de sanatate ca sa le dau bani si nu catadicseam sa ma conformez. Si atitudinea asta e una dintre cauzele pentru care nu le dau. Si nu le dau si pentru ca în spatele lor sunt tot felul de ghiortosi care traiesc în huzur. Cei de la Gai macar aveau afacerea lor de familie, indiferent cum îsi administrau încasarile. Dar astia iau banii de la amarâtii ce stau toata ziua în gazele din intersectii si cumpara palatele din centrul orasului.

Daca mai vad copii singuri sau batrâni cersind pe lânga supermarketuri, le mai dau ceva de mâncare. Dar bani nu le dau niciodata. Pentru ca putine sanse sa ramâna la ei.

Poate nu as fi scris niciodata despre subiectul asta, daca nu s-ar fi întâmplat faza de dimineata. Eram la semafor la gara, semi-adormita în asemenea hal ca nici radioului nu i-am mai dat drumul. În jur toate masinile îsi torceau motoarele la relanti, ambele geamuri lasate jos pentru ca deja soarele ardea si, deodata, îmi bubuie în ureche “Sa va dea Dumnezeu sanatate, dati-mi si mie un leu”.

Bai, tata, de la asa urare de sanatate, mai-mai sa fac infarct, ca am sarit în sus în timp ce inima mi-a stat în loc. Iar idiotul dracului s-a distrat copios când a vazut ca nu stiu de unde sa ma adun. Si dupa ce i-am tras geamul în nas, suparata, mi-a mai servit si niste vorbe pline de carne. Citește mai departe…

Schwabenhaus – lucru nemtesc în tara româneasca

V-am mai povestit eu ca prietenii adevarati îmi încap sa fie numarati pe degetele de la o mâna.

Ilie e unul dintre ei. Desi am lucrat la aceeasi firma, eu am fost în Timisoara, el în Sânnicolau, asa ca am ajuns sa ne cunoastem în Italia si acolo mi-a devenit frate întru hoinareli. Cumva e normal sa ne asemanam. E mai tânar doar cu patru zile. Ceilalti zece ani nu se mai pun, pentru ca de multe ori mi-a demonstrat ca e mai matur ca mine, reusind sa-mi puna frâna când m-a luat valul.

Se pare ca în România ne e mai greu sa ne vedem. Ultima oara a fost în urma cu vreun an. Si atunci, în Ungaria, pentru ca am hotarât sa ne întâlnim la Mako, la un gulyas la ceaun, la pensiunea de lânga podul Muresului. De atunci tot ne amenintam când unul, când celalalt, ca urmeaza sa ne întâlnim, dar nu prea ne mai iese.

Ieri m-a sunat, de parca ar fi simtit ceva:

– Hei, fratica, sa nu-mi spui ca esti în Timisoara!

Culmea, am fost. În 99,99% dintre cazuri, îmi pregatesc toate sarsanalele de joi seara si vinerea plec la Curtici direct de la serviciu.

Am stabilit sa ne întâlnim la jumatatea distantei între Timisoara si Sânnicolau si i-am cerut o ora ca sa am vreme sa-mi termin curatenia în bârlog si sa trag un dus, sa scot praful de pe mine.

Undeva, la vreo treizeci de kilometri de Timisoara, pe drumul ce duce la Cenad, e Sandra. O localitate care în trecut a fost locuita de nemti, la fel ca multe altele din Banat. În paranteza fie spus, Sandra rezoneaza oarecum în mine. Fratele mamei si unchiul meu preferat a fost aici vreo câtiva ani preot.

Daca o iei la stânga, pe aleea din fata bisericii, ajungi la Schwabenhaus: o pensiune rustica, dar ridicata la rang de patru margarete si care îsi tine sus stacheta de mai bine de zece ani. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Arad – Timisoara, pe autostrada

Am avut nevoie de mai putin de 20 de minute ca sa ocolesc Aradul. Folosesc aproximatia pentru ca ma orientez dupa momentul în care am facut pozele si am început chestia asta abia de la semaforul din zona industriala de la iesirea din Gai. Asa ca as putea sa adaug vreo 5 minute de la intersectia drumului Curtici – Arad cu centura, pâna la semafor. De acolo pâna sub pasajul drumului national Arad – Timisoara, am facut fix 13 minute si 29 de secunde. În conditiile în care am avut mai multa grija sa fac poze decât sa conduc. Multumesc ca apreciati riscul la care m-am expus ca sa aveti reportajul de fata, dar va rog sa nu ma imitati.

De când e podul Traian în reparatii, niciodata nu mi-a iesit sa traversez Aradul în mai putin de 35 de minute. Deci în conditii de condus responsabil, pot sa economisesc chiar si 20 de minute.

De sub pasaj pâna la iesirea de pe autostrada … citeste mai departe… Citește mai departe…

CFR – mon (dernier) amour

Vin vremuri grele pentru toata lumea pentru ca o noua criza sta sa ne bata la usa. Bugetarii vor trebui sa-si mai restrânga rândurile si nu va fi deloc usor. Nu stiu cât se va tine cont de rezultate si cât de nepotisme, ca ne-am pricopsit cu toate proastele moravuri care sunt în stare sa erodeze o societate.

Daca ar fi sa se reduca pe bune si daca ar fi sa votez pe cine sa pice magareata, cred ca as opta fara regrete pe ceferisti. În ultimii zece ani cred ca le-am folosit o singura data serviciile, asa ca am uitat cam cum e mersul trenurilor.

Azi am fost pusa în situatia sa nu pot cumpara un bilet de tren pentru Budapesta. În cele din urma am rugat-o pe secretara sa trimita pe cineva si fatuca m-a întrebat „dar tu nu stii cum merg treburile în România?”. Spre stupefactia ei, i-am raspuns foarte sigura pe mine ca nu, nu stiu.

Am intrat în româna pe site-ul companiei românesti de transport feroviar de calatori si nu am fost în stare sa cumpar un bilet.Citeste mai departe… Citește mai departe…

Întâmplari cu avioane. “Ase-i când n-are omu’ lucru’ lui.”

Una usoara si amuzanta, de concediu. Mi-am amintit de faza asta comentând postul lui Sergiu despre linia directa Bucuresti – Beijing. Hai, cititi-o, ca si asta de aici e de actualitate.

Cât am lucrat la italieni, în mare stiam când plec, chiar daca mi s-au mai întâmplat si momente de “ia-ti laptopul si umbla”, adica sa fiu sunata seara ca dimineata trebuie sa fiu în Italia. Adevaru-i ca ma prinde stilul asta de viata. Nu mi-e prea greu sa-mi strâng catrafusele si sa ma mut la capatul celalalt de lume. M-am învatat sa împachetez niste bagaje… la marea arta. Pot oferi si consultanta în domeniu. Nici nu va puteti închipui cum încap 15-17 kile într-un rucsac de laptop :D. Totul e sa-ti dezvolti musculatura necesara ca sa defilezi prin fata celor de la check-in de parca ai avea un fulg în spate.

Daca plecarile erau oarecum clare, cu revenirile era ceva mai interesant. Deja secretara se obisnuise, cam pe când se apropia data întoarcerii… Citeste mai departe… Citește mai departe…

Închirieri, mutari si alte chestii imobiliare

De vreo patru ani o duc tot dintr-o aventura în alta. Mi-am intrat în ritmul asta si cred ca m-as plictisi cumplit daca ar trece prea mult timp între doua tâmpenii. Bine, multe mi le iau pentru ca ma arunc cu capul înainte si intru cu el în gard, de vad pe urma stele verzi. Dar nici nu ma astâmpar.

Mi-am luat o garsoniera în chirie. Dupa patru ani de navetat la Timisoara am zis ca ar fi cazul sa fac si pasul asta, desi nu-mi simt locul acolo. Oricum, o sa fie numai pe doua luni. Din august prietenii unei prietene se muta si eu o sa preiau o alta garsoniera de la ei. Cica ea faina, cu proprietarul tip fain si se transmite de la un chirias la altul numai între prieteni.

Dar cum m-am pricopsit cu cea unde încerc sa stau acum. În ultima saptamâna de la vechiul job am ochit vreo câteva garsoniere, dar pâna am ajuns eu sa sun, au fost date deja. În prima zi de dincoace am vorbit cu un tip de la o agentie imobiliara pentru o garsoniera la casa, dar stapânul nu vroia s-o dea decât pe termen lung. Asa ca mi s-a sugerat o alta, mai aproape de noul job. Citeste mai departe… Citește mai departe…